Audienţa generală de miercuri

Sfântul Paul
Doctrina justificării: de la credință la fapte
miercuri, 26 noiembrie 2008

Iubiți frați și surori,

În cateheza de miercurea trecută am vorbit despre problema modului în care omul devine drept în fața lui Dumnezeu. Urmându-l pe sfântul Paul, am văzut că omul nu este în stare să se facă „drept” cu propriile sale acțiuni, ci poate realmente să devină „drept” în fața lui Dumnezeu numai pentru că Dumnezeu îi conferă „dreptatea” sa unindu-l cu Cristos Fiul său. Și omul obține această unire cu Cristos prin credință. În acest sens sfântul Paul ne spune: nu faptele noastre, ci credința ne face „drepți”. Totuși, această credință nu este o gândire, o opinie, o idee. Această credință este comuniune cu Cristos, pe care Domnul ne-o dăruiește și de aceea devine viață, devine conformitate cu el. Sau, cu alte cuvinte, credința, dacă este adevărată, dacă este reală, devine iubire, devine caritate, se exprimă în caritate. O credință fără caritate, fără acest rod nu ar fi credință adevărată. Ar fi credință moartă.

Apoi am găsit în ultima cateheză două nivele: cel al irelevanței acțiunilor noastre, a faptelor noastre pentru a obține mântuirea și cel al „justificării” prin credința care produce rodul Duhului. Amestecarea acestor două nivele a provocat, în decursul secolelor, multe neînțelegeri în creștinătate. În acest context este important ca sfântul Paul în aceeași Scrisoare către Galateni, pe de o parte, să pună accentul, în mod radical, pe gratuitatea justificării nu prin faptele noastre, dar ca, în același timp, să sublinieze și relația dintre credință și caritate, dintre credință și fapte. „În Cristos Isus nici circumcizia, nici necircumcizia nu folosește la nimic, ci doar credința care lucrează prin iubire” (Gal 5,6). Prin urmare, există, pe de o parte, „faptele trupului” care sunt „desfrânarea, necurăția, libertinajul, idolatria…” (Gal 5,19-21): toate contrare credinței; pe de altă parte, există acțiunea Duhului Sfânt, care alimentează viața creștină trezind „iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoința, bunătatea, fidelitatea, blândețea, cumpătarea” (Gal 5,22): acestea sunt roadele Duhului care provin din credință.

La începutul acestei liste de virtuți este citată agape, iubirea, iar la sfârșit cumpătarea. În realitate, Duhul, care este iubirea Tatălui și a Fiului, revarsă primul său dar, agape, în inimile noastre (cf. Rom 5,5); și agape, iubirea, pentru a se exprima în mod deplin cere cumpătarea. Despre iubirea Tatălui și a Fiului, care ajunge la noi și transformă existența noastră în profunzime, am tratat și în prima mea Enciclică: Deus caritas est. Credincioșii știu că în iubirea reciprocă se întrupează iubirea lui Dumnezeu și a lui Cristos, prin intermediul Duhului. Să ne întoarcem la Scrisoarea către Galateni. Aici sfântul Paul spune că, purtând povara unii altora, credincioșii împlinesc porunca iubirii (cf. Gal 6,2). Justificați prin darul credinței în Cristos, suntem chemați să trăim în iubirea lui Cristos față de aproapele, pentru că pe acest criteriu vom fi judecați la sfârșitul existenței noastre. În realitate, Paul nu face decât să repete ceea ce spusese însuși Isus și ceea ce ne-a repropus evanghelia de duminica trecută, în parabola judecății finale. În prima Scrisoare către Corinteni, sfântul Paul se lungește într-un renumit elogiu al iubirii. Este așa-numitul imn adus iubirii: „Dacă aș vorbi limbile oamenilor și ale îngerilor, dar nu aș avea iubire, aș deveni o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor… Iubirea este îndelung răbdătoare, iubirea este binevoitoare, nu este invidioasă, iubirea nu se laudă, nu se mândrește. Ea nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale…” (1Cor 13,1.4-5). Iubirea creștină este deosebit de exigentă deoarece provine din iubirea totală a lui Cristos față de noi: acea iubire care ne pretinde, ne primește, ne îmbrățișează, ne susține, până la chinuire, deoarece îl constrânge pe fiecare să nu mai trăiască pentru sine însuși, închis în propriul egoism, ci pentru „cel care a murit și a înviat pentru noi” (cf. 2Cor 5,15). Iubirea lui Cristos ne face să fim în el acea creatură nouă (cf. 2Cor 5,17) care face parte din trupul său mistic care este Biserica.

Văzută în această perspectivă, centralitatea justificării fără fapte, obiect primar al predicii lui Paul, nu intră în contradicție cu credința care lucrează în iubire; dimpotrivă cere ca însăși credința noastră să se exprime într-o viață conform Duhului. Adesea s-a văzut o contrapoziție neîntemeiată între teologia sfântului Paul și cea a sfântului Iacob, care în scrisoarea sa scrie: „Căci după cum trupul fără duh este mort, la fel și credința fără fapte este moartă” (2,26). În realitate, în timp ce Paul este preocupat înainte de toate de a demonstra că credința în Cristos este necesară și suficientă, Iacob pune accentul pe relațiile respective dintre credință și fapte (cf. Iac 2,2-4). Prin urmare fie pentru Paul, fie pentru Iacob credința care lucrează în iubire atestă darul gratuit al justificării în Cristos. Mântuirea, primită în Cristos, are nevoie să fie păzită și mărturisită „cu teamă și cutremur. De fapt, Dumnezeu este cel care lucrează în voi: el vă face și să voiți și să înfăptuiți, după bunăvoința sa. Toate să le faceți fără murmurări și fără discuții… țineți cu tărie cuvântul vieții”, va mai spune sfântul Paul creștinilor din Filipi (cf. Fil 2,12-14.16).

Adesea suntem tentați să cădem în aceleași neînțelegeri care au caracterizat comunitatea din Corint: acei creștini credeau că, fiind justificați în mod gratuit în Cristos prin credință, „totul le era permis”. Și credeau, și adesea se pare că și creștinii de astăzi cred asta, că este permis a crea dezbinări în Biserică, trup al lui Cristos, a celebra Euharistia fără a se îngriji de frații mai nevoiași, a aspira la carismele mai bune fără a-și da seama că sunt mădulare unii pentru alții, și așa mai departe. Sunt dezastruoase consecințele unei credințe care nu se întrupează în iubire, pentru că se reduce la acte arbitrare și la subiectivismul cel mai nociv pentru noi și pentru frați. Dimpotrivă, urmându-l pe sfântul Paul, trebuie să avem o reînnoită conștiință a faptului că, tocmai pentru că suntem justificați în Cristos, nu ne mai aparținem nouă înșine, ci am devenit templu al Duhului și de aceea suntem chemați să-l glorificăm pe Dumnezeu în trupul nostru cu toată existența noastră (cf. 1Cor 6,19). Ar fi o vânzare sub preț a valorii inestimabile a justificării dacă noi, cumpărați la un preț scump de sângele lui Cristos, nu l-am glorifica cu trupul nostru. În realitate, tocmai acesta este cultul nostru „rațional” și în același timp „spiritual”, motiv pentru care suntem îndemnați de Paul să „oferim trupul nostru ca jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu” (Rom 12,1). La ce s-ar reduce o liturgie îndreptată numai spre Domnul, fără a deveni, în același timp, slujire față de frați, o credință care nu s-ar exprima în iubire? Și apostolul pune adesea comunitățile sale în fața judecății finale, cu ocazia căreia toți „trebuie să ne prezentăm înaintea tribunalului lui Cristos pentru ca fiecare să primească, pentru ceea ce a făcut cât timp a fost în trup, fie bine, fie rău” (2Cor 5,10; cf. Rom 2,16). Și acest gând al judecății trebuie să ne lumineze în viața noastră de fiecare zi.

Dacă etica pe care Paul o propune credincioșilor nu ajunge în forme de moralism și se dovedește actuală pentru noi, este pentru că, de fiecare dată, repornește mereu de la relația personală și comunitară cu Cristos, pentru a se adeveri în viață conform Duhului. Acest lucru este esențial: etica creștină nu se naște dintr-un sistem de porunci, ci este consecință a prieteniei noastre cu Cristos. Această prietenie influențează viața: dacă este adevărată se întrupează și se realizează în iubirea față de aproapele. Pentru aceasta, orice decădere etică nu se limitează la sfera individuală, ci este în același timp devalorizare a credinței personale și comunitare: din aceasta derivă și asupra ei are incidență în mod determinant. Deci să ne lăsăm cuceriți de reconcilierea pe care Dumnezeu ne-a dăruit-o în Cristos, de iubirea „nebună” a lui Dumnezeu față de noi: nimic și nimeni nu vor putea niciodată să ne despartă de iubirea lui (cf. Rom 8,39). În această certitudine trăim. Această certitudine ne dăruiește forța de a trăi concret credința care lucrează în iubire.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 26.11.2008
Publicarea pe acest sit: 26.11.2008
Etichete: , ,

Lasă un răspuns