Audienţa generală de miercuri

Păstoriți turma încredințată
miercuri, 26 mai 2010

Iubiți frați și surori,

Anul Preoției se îndreaptă spre încheiere; de aceea începusem în ultimele cateheze să vorbesc despre misiunile esențiale ale preotului, adică: a învăța, a sfinți și a conduce. Am ținut deja două cateheze, una despre slujirea sfințirii, mai ales sacramentele, și una despre cea a învățăturii. Deci, astăzi îmi rămâne să vorbesc despre misiunea preotului de a conduce, de a călăuzi, cu autoritatea lui Cristos, nu cu propria autoritate, porțiunea poporului pe care Dumnezeu i l-a încredințat.

Cum să înțelegem în cultura contemporană o atare dimensiune, care implică noțiunea de autoritate și își are originea în însuși mandatul Domnului de a păstori turma sa? Ce este realmente autoritatea pentru noi creștinii? Experiențele culturale, politice și istorice din trecutul recent, mai ales dictaturile din Europa de Este și de Vest în secolul al XX-lea, l-au făcut pe omul contemporan suspicios față de acest concept. O suspiciune care, nu rareori, se traduce în a susține ca necesară abandonarea oricărei autorități, care să nu vină exclusiv de la oameni și să fie supusă lor, controlată de ei. Dar tocmai privirea asupra regimurilor care, în secolul trecut, au semănat teroare și moarte, amintește cu putere că autoritatea, în orice domeniu, atunci când este exercitată fără o referință la Transcendent, dacă face abstracție de Autoritatea supremă, care este Dumnezeu, ajunge în mod inevitabil să se întoarcă împotriva omului. Este important așadar să recunoaștem că autoritatea umană nu este niciodată un scop, ci mereu și numai un mijloc și că, în mod necesar și în orice epocă, scopul este întotdeauna persoana, creată de Dumnezeu cu propria demnitate intangibilă și chemată să se relaționeze cu propriul Creator, în drumul pământesc al existenței și în viața veșnică; este o autoritate exercitată în responsabilitatea în fața lui Dumnezeu, în fața Creatorului. O autoritate înțeleasă astfel, care să aibă ca unic scop să slujească adevăratul bine al persoanelor și să fie transparență a unicului Bine Suprem care este Dumnezeu, nu numai că nu este străină de oameni, ci, dimpotrivă, este un ajutor prețios în drumul spre realizarea deplină în Cristos, spre mântuire.

Biserica este chemată și se angajează să exercite acest tip de autoritate care este slujire, și o exercită nu ca titlu propriu, ci în numele lui Isus Cristos, care a primit de la Tatăl toată puterea în cer și pe pământ (cf. Mt 28,18). De fapt, prin intermediul păstorilor Bisericii Cristos păstorește turma sa: el o conduce, o ocrotește, o corectează, pentru că o iubește profund. Însă Domnul Isus, Păstor suprem al sufletelor noastre, a voit ca tot colegiul apostolic, astăzi episcopii, în comuniune cu succesorul lui Petru, și preoții, cei mai prețioși colaboratori ai lor, să participe la această misiune de a se îngriji de poporul lui Dumnezeu, să fie educatori în credință, orientând, însuflețind și susținând comunitatea creștină, sau, așa cum spune Conciliul, „îngrijindu-se personal sau prin alții ca fiecare credincios să fie călăuzit, în Duhul Sfânt, spre trăirea deplină a propriei chemări conform evangheliei, spre o iubire sinceră și activă și spre libertatea cu care ne-a eliberat Cristos” (Presbyterorum Ordinis, 6). Deci, fiecare Păstor este mijlocul prin care Cristos însuși îi iubește oameni: prin slujirea noastră – iubiți preoți – prin intermediul nostru Domnul ajunge la suflete, le instruiește, le păzește, le conduce. Sfântul Augustin, în Comentariul la Evanghelia după sfântul Ioan, spune: „Așadar să fie angajare de iubire păstorirea turmei Domnului” (123,5); aceasta este suprema normă de conduită a slujitorilor lui Dumnezeu, o iubire necondiționată, ca aceea a Bunului Păstor, plin de bucurie, deschis față de toți, atent față de cei de aproape și grijuliu față de cei de departe (cf. sfântul Augustin, Discurs 340, 1; Discurs 46, 15), delicat față de cei slabi, față de cei mici, față de cei simpli, față de păcătoși, pentru a manifesta infinita milostivire a lui Dumnezeu cu cuvintele asiguratoare ale speranței (cf. Idem, Scrisoarea 95, 1).

Dacă această misiune pastorală este întemeiată pe sacrament, totuși eficacitatea ei nu este independentă de experiența personală a preotului. Pentru a fi păstor după inima lui Dumnezeu (cf. Ier 3,15) este necesară o profundă înrădăcinare în prietenia vie cu Cristos, nu numai a inteligenței, ci și a libertății și a voinței, o conștiință clară a identității primite la hirotonirea sacerdotală, o disponibilitate necondiționată de a conduce turma încredințată acolo unde vrea Domnul și nu în direcția care, aparent, pare mai convenabilă sau mai ușoară. Aceasta cere, înainte de toate, disponibilitatea continuă și progresivă de a lăsa ca însuși Cristos să conducă existența sacerdotală a preoților. De fapt, nimeni nu este realmente capabil să pască turma lui Cristos dacă nu trăiește o ascultare profundă și reală față de Cristos și față de Biserică, și însăși docilitatea poporului față de preoții săi depinde de docilitatea preoților față de Cristos; pentru aceasta, la baza slujirii pastorale există mereu întâlnirea personală și constantă cu Domnul, cunoașterea lui profundă, conformarea propriei voințe la voința lui Cristos.

În ultimele decenii s-a folosit adesea adjectivul „pastoral” aproape în opoziție cu noțiunea de „ierarhic”, așa cum, în aceeași contrapoziție, a fost interpretată și ideea de „comuniune”. Probabil acesta este punctul unde poate să fie utilă o scurtă observație cu privire la cuvântul „ierarhie”, care este desemnarea tradițională a structurii de autoritate sacramentală în Biserică, orânduită după cele trei nivele ale sacramentului Preoției: episcopat, prezbiterat, diaconat. În opinia publică prevalează, pentru această realitate a „ierarhiei”, elementul de subordonare și elementul juridic; de aceea, ideea de ierarhie le apare multora în contrast cu flexibilitatea și vitalitatea simțului pastoral și chiar contrară umilinței din Evanghelie. Însă acesta este un sens al ierarhiei înțeles rău, provocat din punct de vedere istoric și de abuzuri de autoritate și de carierism, care sunt întocmai abuzuri și nu derivă din existența însăși a realității „ierarhie”. Opinia comună este că „ierarhia” este mereu ceva legat de dominare, și astfel, necorespunzător adevăratului sens al Bisericii, al unității în iubirea lui Cristos. Însă, așa cum am spus, aceasta este o interpretare greșită, care își are originea în abuzuri din istorie, dar nu răspunde la adevărata semnificație a ceea ce este ierarhia. Să începem cu termenul. În general, se spune că semnificația cuvântului ierarhie ar fi „dominare sacră”, însă adevărata semnificație nu este aceasta, este „origine sacră”, adică: această autoritate nu vine de la omul însuși, ci își are originea în sacru, în sacrament; deci supune persoana vocației, misterului lui Cristos; face din individ un slujitor al lui Cristos și numai ca slujitor al lui Cristos acesta poate să conducă, să călăuzească prin Cristos și cu Cristos. De aceea, cel care intră în Preoția sacră a sacramentului, „ierarhia”, nu este un autocrat, ci intră într-o legătură nouă de ascultare față de Cristos: este legat cu el în comuniune cu ceilalți membri ai Ordinului sacru, ai Preoției. Și chiar papa – punct de referință al tuturor celorlalți păstori și al comuniunii Bisericii – nu poate să facă ceea ce vrea; dimpotrivă, papa este păzitor al ascultării față de Cristos, față de cuvântul său rezumat în „regula fidei„, în Crezul Bisericii, și trebuie să preceadă în ascultarea față de Cristos și față de Biserica sa. Deci ierarhia implică o triplă legătură: înainte de toate, aceea cu Cristos și cu porunca dată de Domnul Bisericii sale; apoi, legătura cu ceilalți păstori în comuniunea unică a Bisericii; și, în sfârșit, legătura cu credincioșii încredințați fiecăruia, în ordinea Bisericii.

Deci, se înțelege că nu sunt contrare una față de cealaltă comuniunea și ierarhia, ci se condiționează. Sunt împreună una (comuniune ierarhică). Deci păstorul este păstor tocmai conducând și păzind turma și, uneori, împiedicând ca ea să se risipească. În afara unei viziuni în mod clar și explicit supranaturale nu se poate înțelege misiunea de a conduce proprie preoților. În schimb, ea, susținută de adevărata iubire față de mântuirea fiecărui credincios, este deosebit de prețioasă și necesară și în timpul nostru. Dacă scopul este de a duce vestirea lui Cristos și de a-i conduce pe oameni la întâlnirea mântuitoare cu el pentru ca să aibă viața, misiunea de a conduce se configurează ca o slujire trăită într-o dăruire totală pentru edificarea turmei în adevăr și în sfințenie, mergând adesea împotriva curentului și amintindu-și că acela care este cel mai mare trebuie să devină cel mai mic, iar cel care conduce trebuie să devină ca acela care slujește (cf. Lumen gentium, 27).

De unde poate lua astăzi un preot puterea pentru această exercitare a propriei slujiri, în fidelitate deplină față de Cristos și față de Biserică, cu o dedicare totală pentru turmă? Răspunsul este unul singur: în Cristos Domnul. Modul de a conduce al lui Isus nu este cel al dominării, ci este slujirea umilă și iubitoare de la spălarea picioarelor, iar regalitatea lui Cristos asupra universului nu este un triumf pământesc, ci își are apogeul său pe lemnul crucii, care devine judecată pentru lume și punct de referință pentru exercitarea autorității care să fie adevărată expresie a carității pastorale. Sfinții, și printre ei sfântul Ioan Maria Vianney, au exercitat cu iubire și dedicare misiunea de a îngriji porțiunea poporului lui Dumnezeu încredințată lor, arătând și că sunt oameni puternici și determinați, cu singurul obiectiv de a promova adevăratul bine al sufletelor, capabili să plătească personal, până la martiriu, pentru a rămâne fideli față de adevărul și față de dreptatea evangheliei.

Dragi preoți, „păstoriți turma lui Dumnezeu care v-a fost încredințată, supraveghind-o, nu cu silă, ci de bunăvoie […], făcându-vă exemple pentru turmă” (1Pt 5,2). Așadar, nu vă fie frică să conduceți la Cristos pe fiecare dintre frații pe care el vi i-a încredințat, siguri fiind că orice cuvânt și orice atitudine, dacă provin din ascultarea față de voința lui Dumnezeu, vor aduce rod; să știți să trăiți apreciind calitățile și recunoscând limitele culturii în care suntem inserați, cu ferma certitudine că vestirea evangheliei este cea mai mare slujire care se poate aduce omului. De fapt, nu există, în această viață pământească, un bine mai mare ca acela de a-i conduce pe oameni la Dumnezeu, de a-i trezi credința, de a-l ridica pe om din inerție și din disperare, de a-i da speranța că Dumnezeu este aproape și conduce istoria personală și a lumii: în definitiv, acesta este sensul profund și ultim al misiunii de a conduce pe care Domnul ne-a încredințat-o. E vorba de a-l forma pe Cristos în credincioși, prin acel proces de sfințire care este convertire a criteriilor, a scării de valori, a atitudinilor, pentru a lăsa ca Cristos să trăiască în fiecare credincios. Sfântul Paul rezumă astfel acțiunea sa pastorală: „copiii mei, pentru care îndur din nou chinurile nașterii până când Cristos se va forma în voi” (Gal 4,19).

Iubiți frați și surori, aș vrea să vă invit să vă rugați pentru mine, Succesor al lui Petru, care am o misiune specifică în conducerea Bisericii lui Cristos, precum și pentru toți episcopii și preoții voștri. Rugați-vă ca să știm să ne îngrijim de toate oile, chiar și de cele rătăcite, de turma încredințată nouă. Vouă, dragi preoți, vă adresez invitația cordială la celebrările de încheiere a Anului Preoției, pe 9, 10 și 11 iunie, aici la Roma: vom medita asupra convertirii și asupra misiunii, asupra darului Duhului Sfânt și asupra raportului cu preasfânta Fecioară Maria, și vom reînnoi promisiunile noastre sacerdotale, susținuți de întregul popor al lui Dumnezeu. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 26.05.2010
Publicarea pe acest sit: 27.05.2010
Etichete: ,

Lasă un răspuns