Audienţa generală de miercuri

Sfânta Ioana d’Arc
miercuri, 26 ianuarie 2011

Iubiți frați și surori,

Astăzi aș vrea să vă vorbesc despre Ioana d’Arc, o tânără sfântă de la sfârșitul evului mediu, moartă la 19 ani, în anul 1431. Această sfântă franceză, citată de mai multe ori în Catehismul Bisericii Catolice, este deosebit de apropiată de sfânta Ecaterina de Siena, patroana Italiei și a Europei, despre care am vorbit într-o cateheză recentă. De fapt, sunt două femei tinere din popor, laice și consacrate în feciorie; două mistice angajate, nu în mănăstire, ci în mijlocul celor mai dramatice realități ale Bisericii și ale lumii din timpul lor. Sunt probabil cele mai caracteristice figuri ale acelor „femei puternice” care, la sfârșitul evului mediu, au purtat fără frică marea lumină a Evangheliei în evenimentele complexe ale istoriei. Am putea să le alăturăm femeilor sfinte care au rămas pe Calvar, aproape de Isus răstignit și de Maria Mama lui, în timp ce apostolii au fugit și însuși Petru l-a tăgăduit de trei ori. Biserica, în acea perioadă, trăia criza profundă a marii schisme din Occident, care a durat aproape 40 de ani. Când a murit Ecaterina de Siena, în 1380, există un papă și un antipapă; când se naște Ioana, în anul 1412, există un papă și doi antipapi. Împreună cu această sfâșiere în interiorul Bisericii, existau războaie fratricide continue între popoarele creștine din Europa, dintre care cel mai dramatic a fost interminabilul „Război de o sută de ani” între Franța și Anglia.

Ioana d’Arc nu știa nici să citească nici să scrie, dar poate să fie cunoscută în adâncul sufletului ei grație a două izvoare de valoare istorică excepțională: cele două Procese care se referă la ea. Primul, Procesul de Condamnare (PCon), conține transcrierea interogatoriilor lungi și numeroase ale Ioanei în timpul ultimelor șase luni ale vieții sale (februarie-mai 1431), și prezintă înseși cuvintele sfintei. Al doilea, Procesul de nulitate a condamnării, sau de „reabilitare” (PNul), conține depozițiile a circa 120 de martori oculari din toate perioadele vieții sale (cf. Procčs de condamnation de Jeanne d’Arc, 3 vol. și Procčs en nullité de la condamnation de Jeanne d’Arc, 5 vol., ed. Klincksieck, Paris l960-1989).

Ioana se naște la Domremy, un mic sat situat la granița dintre Franța și Lorena. Părinții ei sunt țărani avuți, cunoscuți de toți ca foarte buni creștini. De la ei primește o bună educație religioasă, cu o însemnată influență a spiritualității Numelui lui Isus, învățată de sfântul Bernardin de Siena și răspândită în Europa de franciscani. Cu numele lui Isus este unit mereu numele Mariei și astfel, pe fondul religiozității populare, spiritualitatea Ioanei este profund cristocentrică și mariană. Încă din copilărie, ea demonstrează o mare caritate și compasiune față de cei mai săraci, bolnavi și toți cei suferinzi, în contextul dramatic al războiului.

Din înseși cuvintele ei știm că viața religioasă a Ioanei se formează ca experiență mistică începând de la vârsta de 13 ani (PCon, I, pag. 47-48). Prin „glasul” sfântului arhanghel Mihail, Ioana se simte chemată de Domnul să intensifice viața sa creștină și chiar să se angajeze personal pentru eliberarea poporului său. Răspunsul ei imediat, „da”-ul ei, este votul de feciorie, cu o nouă angajare în viața sacramentală și în rugăciune: participarea zilnică la Liturghie, Spovadă și Împărtășanie frecvente, lungi momente de rugăciune tăcută în fața Răstignitului sau a imaginii Sfintei Fecioare Maria. Compasiunea și angajarea tinerei franceze de la țară în fața suferinței poporului său sunt făcute mai intense de raportul ei mistic cu Dumnezeu. Unul din aspectele cele mai originale ale sfințeniei acestei tinere este tocmai această legătură între experiența mistică și misiunea politică. După anii de viață ascunsă și de maturizare interioară urmează cei doi ani, puțini, dar intenși, ai vieții sale publice: un an de acțiune și un an de pătimire.

La începutul anului 1429, Ioana începe opera sa de eliberare. Numeroasele mărturii ne arată această tânără femeie de numai 17 ani ca o persoană foarte puternică și hotărâtă, capabilă să convingă bărbați nesiguri și descurajați. Depășind toate obstacolele, îl întâlnește pe Delfin de Franța, viitorul rege Carol al VII-lea, care la Poitiers o supune unui examen din partea câtorva teologi de la Universitate. Judecata lor este pozitivă: în ea nu văd nimic rău, numai o creștină bună.

La 22 martie 1429, Ioana dictează o scrisoare importantă adresată regelui Angliei și oamenilor lui care asediază orașul Orléans (Ibid., pag. 221-222). Propunerea ei este una de adevărată pace în dreptate între cele două popoare creștine, în lumina numelor lui Isus și al Mariei, dar este respinsă, și Ioana trebuie să se angajeze în lupta pentru eliberarea orașului, care are loc la 8 mai. Celălalt moment culminant al acțiunii ei politice este încoronarea regelui Carol al VII-lea la Reims, la 17 iulie 1429. Timp de un an întreg, Ioana trăiește cu soldații, îndeplinind în mijlocul lor o adevărată misiune de evanghelizare. Sunt numeroase mărturiile referitoare la bunătatea ei, la curajul ei și la curăția ei extraordinară. Este numită de toți și ea însăși se definește „virgina”, adică fecioara.

Pătimirea Ioanei începe la 23 mai 1430, când cade prizonieră în mâinile dușmanilor săi. La 23 decembrie este condamnată în orașul Rouen. Acolo se desfășoară lungul și dramaticul Proces de condamnare, care începe în februarie 1431 și se termină la 30 mai cu arderea pe rug. Este un proces mare și solemn, prezidat de doi judecători ecleziastici, episcopul Pierre Cauchon și inchizitorul Jean le Maistre, dar în realitate condus în întregime de un numeros grup de teologi de la celebra Universitate din Paris, care participă la proces ca asesori. Sunt ecleziastici francezi, care făcând alegerea politică opusă alegerii Ioanei, au apriori o judecată negativă cu privire la persoana ei și la misiunea ei. Acest proces este o pagină tulburătoare din istoria sfințeniei și este și o pagină luminoasă cu privire la misterul Bisericii, care, conform cuvintelor Conciliului al II-lea din Vatican, este „deopotrivă sfântă și având mereu nevoie de purificare” (LG, 8). Este întâlnirea dramatică dintre această sfântă și judecătorii ei, care sunt ecleziastici. Ioana este acuzată și judecată de aceștia, ajungând să fie condamnată ca eretică și trimisă la moartea teribilă de ardere pe rug. Spre deosebire de teologii sfinți care au luminat Universitatea din Paris, ca sfântul Bonaventura, sfântul Toma de Aquino și fericitul Duns Scotus, despre care am vorbit în câteva cateheze, acești judecători sunt teologi cărora le lipsește caritatea și umilința de a vedea în această tânără acțiunea lui Dumnezeu. Vin în minte cuvintele lui Isus conform cărora misterele lui Dumnezeu sunt revelate celui care are inima celor mici, în timp ce rămân ascunse celor înțelepți și pricepuți care nu au umilință (cf. Lc 10,21). Astfel, judecătorii Ioanei sunt în mod radical incapabili să o înțeleagă, să vadă frumusețea sufletului ei: nu știau că ei condamnă o sfântă.

Apelul Ioanei făcut la judecata papei, la 24 mai, este respins de tribunal. În dimineața zilei de 30 mai, primește pentru ultima dată sfânta Împărtășanie în închisoare, și este condusă imediat la supliciu în piața veche. Îi cere unuia dintre preoți să țină în fața rugului o cruce de procesiune. Astfel moarte privindu-l pe Isus Răstignit și rostind de mai multe ori și cu glas tare numele lui Isus (PNul, I, pag. 457; cf. Catehismul Bisericii Catolice, 435). Circa 25 de ani mai târziu, Procesul de Nulitate, deschis sub autoritatea papei Calixt al III-lea, se încheie cu o sentință solemnă care declară nulă condamnarea (7 iulie 1456; PNul, II, pag. 604-610). Acest proces lung, care a adunat depozițiile martorilor și judecățile multor teologi, toate favorabile Ioanei, scoate în evidență nevinovăția ei și fidelitatea ei perfectă față de Biserică. Ioan d’Arc va fi apoi canonizată de Benedict al XV-lea, în anul 1920.

Iubiți frați și surori, Numele lui Isus, invocat de sfânta noastră până în ultimele clipe ale vieții sale pământești, era ca respirația continuă a sufletului ei, ca bătaia inimii ei, centrul întregii sale vieți. „Misterul carității lui Ioan d’Arc”, care l-a fascinat așa de mult pe poetul Charles Péguy, este această iubire totală a lui Isus și a aproapelui în Isus și prin Isus. Această sfântă a înțeles că iubirea cuprinde toată realitatea lui Dumnezeu și a omului, a cerului și a pământului, a Bisericii și a lumii. Isus este mereu pe primul loc în viața ei, conform expresiei sale frumoase: „Domnul nostru slujit cel dintâi” (PCon, I, pag. 288; cf. Catehismul Bisericii Catolice, 223). A-l iubi înseamnă a asculta mereu de voința lui. Ea afirmă cu totală încredere și abandonare: „Mă încredințez lui Dumnezeu Creatorul meu, îl iubesc cu toată inima mea” (Ibid., pag. 337). Cu votul de feciorie, Ioana consacră în mod exclusiv toată persoana ei unicei iubiri a lui Isus: este „promisiunea ei făcută Domnului Nostru de a păstra bine fecioria trupului și sufletul ei” (Ibid., pag. 149-150). Fecioria sufletului este starea de har, valoare supremă, pentru ea mai prețioasă decât viața: este un dar al lui Dumnezeu care trebuie primit și păstrat cu umilință și încredere. Unul din textele cele mai cunoscute din primul Proces se referă tocmai la asta: „Întrebată dacă știe că este în harul lui Dumnezeu, răspunde: Dacă nu sunt, Dumnezeu să mă pună în harul său; dacă sunt, Dumnezeu să mă păstreze în harul său” (Ibid., pag. 62; cf. Catehismul Bisericii Catolice, 2005).

Sfânta noastră trăiește rugăciunea în forma unui dialog continuu cu Domnul, care luminează și dialogul ei cu judecătorii și îi dă pace și siguranță. Ea cere cu încredere: „Dumnezeule preadulce, în cinstea sfintei tale Pătimiri, îți cer, dacă mă iubești, să-mi revelezi cum trebui să răspund acestor oameni ai Bisericii” (Ibid., pag. 252). Isus este contemplat de Ioana ca „Regele Cerului și al Pământului”. Astfel, pe stindardul ei, Ioana a pictat imaginea „Domnului Nostru care ține lumea” (Ibid., pag. 172): icoana misiunii ei politice. Eliberarea poporului său este o operă de dreptate umană, pe care Ioana o îndeplinește în caritate, din iubire față de Isus. Exemplul ei este un frumos exemplu de sfințenie pentru laicii angajați în viața politică, mai ales în situațiile mai dificile. Credința este lumina care conduce orice alegere, așa cum va mărturisi, un secol mai târziu, un alt mare sfânt, englezul Thomas More. În Isus, Ioana contemplă și toată realitatea Bisericii, „Biserica triumfătoare” din cer, precum și „Biserica militantă” de pe pământ. Conform cuvintelor ei, „Domnul Nostru și Biserica sunt una” (Ibid., pag. 166). Această afirmație, citată în Catehismul Bisericii Catolice (nr. 795), are un caracter într-adevăr eroic în contextul Procesului de Condamnare, în fața judecătorilor ei, oameni ai Bisericii, care au persecutat-o și au condamnat-o. În iubirea lui Isus, Ioana găsește forța de a iubi Biserica până la sfârșit, chiar și în momentul condamnării.

Îmi place să amintesc că sfânta Ioana d’Arc a avut o profundă influență asupra unei sfinte tinere din epoca modernă: Tereza a Pruncului Isus. Într-o viață complet diferită, petrecută în clauzură, carmelitana de la Lisieux se simțea foarte aproape de Ioana, trăind în inima Bisericii și participând la suferințele lui Cristos pentru mântuirea lumii. Biserica le-a reunit ca patroane ale Franței, după sfânta Fecioară Maria. sfânta Tereza exprimase dorința ei de a muri ca Ioana, rostind numele lui Isus (Manuscris B, 3r), și era animată de aceeași mare iubire față de Isus și față de aproapele, trăită în fecioria consacrată.

Iubiți frați și surori, cu mărturia ei luminoasă, sfânta Ioan d’Arc ne invită la o măsură înaltă a vieții creștine: să facem din rugăciune firul conducător al zilelor noastre; să avem încredere deplină în împlinirea voinței lui Dumnezeu, oricare ar fi ea; să trăim caritatea fără favoritisme, fără limite și luând, asemenea ei, din Iubirea lui Isus o profundă iubire față de Biserică. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 26.01.2011
Publicarea pe acest sit: 27.01.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns