Audienţa generală de miercuri

Biserica Una
miercuri, 25 septembrie 2013

Iubiți frați și surori, bună ziua!

În „Crez” noi spunem „Cred în Biserică, una”, adică mărturisim că Biserica este unică și această Biserică este în ea însăși unitate. Dar dacă privim la Biserica Catolică din lume descoperim că ea cuprinde aproape 3.000 de Dieceze răspândite în toate continentele: atâtea limbi, atâtea culturi! Aici sunt Episcopi din atâtea culturi diferite, din atâtea țări. Este Episcopul din Sri Lanka, Episcopul din Africa de Sud, un Episcop din India, sunt atâția aici… Episcopi din America Latină. Biserica este răspândită în toată lumea! Și totuși miile de comunități catolice formează o unitate. Cum se poate întâmpla aceasta?

1. Un răspuns sintetic îl găsim în Catehismul Bisericii Catolice, care afirmă: Biserica catolică răspândită în lume „are o singură credință, o singură viață sacramentală, o unică succesiune apostolică, o speranță comună, aceeași caritate” (nr. 161). Este o definiție frumoasă, clară, ne orientează bine. Unitate în credință, în speranță, în caritate, unitate în Sacramente, în slujire: sunt ca niște pilaștri care susțin și țin împreună unicul mare edificiu al Bisericii. Oriunde mergem, chiar și în cea mai mică parohie, în colțul cel mai pierdut de pe acest pământ, există unica Biserică; noi suntem acasă, suntem în familie, suntem între frați și surori. Și acesta este un mare dar al lui Dumnezeu! Biserica este una singură pentru toți.

Nu există o Biserică pentru europeni, una pentru africani, una pentru americani, una pentru asiatici, una pentru cel care trăiește în Oceania, nu, este aceeași pretutindeni. Este ca într-o familie: pot să fie departe, răspândiți în lume, însă legăturile profunde care unesc toți membrii familiei rămân trainice oricare ar fi distanța. Mă gândesc, de exemplu, la experiența de la Ziua Mondială a Tineretului de la Rio de Janeiro: în acea mulțime imensă de tineri pe plaja de la Copacabana se auzeau vorbindu-se atâtea limbi, se vedeau trăsături ale feței foarte diferite între ele, se întâlneau culturi diferite, și totuși era o unitate profundă, se forma o unică Biserică, erau uniți și se simțea aceasta. Să ne întrebăm cu toții: eu, catolic fiind, simt această unitate? Eu, catolic fiind, trăiesc această unitate a Bisericii? Sau nu mă interesează, pentru că sunt închis în micul meu grup sau în mine însumi? Sunt dintre cei care „privatizează” Biserica pentru propriul grup, propria națiune, proprii prieteni?

Este trist să găsești o Biserică „privatizată” prin acest egoism și această lipsă de credință. Este trist! Când aud că atâția creștini în lume suferă, sunt indiferent sau este ca și cum ar suferi unul din familie? Când mă gândesc sau aud vorbindu-se că atâția creștini sunt persecutați și își dau și viața pentru propria credință, acest lucru atinge inima mea sau nu mă interesează? Sunt deschis la acel frate sau la acea soră din familie care își dau viața pentru Isus Cristos? Ne rugăm unii pentru alții? Vă pun o întrebare, dar nu răspundeți cu glas tare, numai în inimă: câți dintre voi se roagă pentru creștinii care sunt persecutați? Câți? Fiecare să răspundă în inimă. Eu mă rog pentru acel frate, pentru acea soră care înfruntă greutăți pentru că își mărturisește și își apără credința sa? Este important să privim în afara propriului țarc, să ne simțim Biserică, familie unică a lui Dumnezeu!

2. Să facem un pas mai departe și să ne întrebăm: există răni în această unitate? Putem răni această unitate? Din păcate noi vedem că în drumul istoriei, chiar și acum, nu întotdeauna trăim unitatea. Uneori apar neînțelegeri, conflicte, tensiuni, diviziuni, care o rănesc, și atunci Biserica nu are fața pe care am vrea-o, nu manifestă caritatea, ceea ce vrea Dumnezeu. Noi suntem cei care creăm sfâșieri! Și dacă privim la diviziunile care încă există între creștini, catolici, ortodocși, protestanți… simțim truda de a face pe deplin vizibilă această unitate. Dumnezeu ne dăruiește unitatea, dar noi adesea cu greu o trăim.

Trebuie căutată, construită comuniunea, educație la comuniune, la depășirea neînțelegerilor și diviziunilor, începând de la familie, de la realitățile ecleziale, chiar și în dialogul ecumenic. Lumea noastră are nevoie de unitate, este o epocă în care cu toții avem nevoie de unitate, avem nevoie de reconciliere, de comuniune, și Biserica este Casă de comuniune. Sfântul Paul le spune creștinilor din Efes: „Așadar, vă îndemn, eu, prizonierul în Domnul, să vă comportați în mod vrednic de chemarea pe care ați primit-o: cu toată umilința și blândețea, cu îndelungă răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții în iubire, străduindu-vă să mențineți unitatea Duhului în legătura păcii” (Ef4,1-3). Umilință, blândețe, îndelungă răbdare, iubire pentru a menține unitatea! Acestea, acestea sunt căile, adevăratele căi ale Bisericii. Să le auzim încă o dată în plus. Umilință împotriva vanității, împotriva mândriei, umilință, blândețe, îndelungă răbdare, iubire pentru a menține unitatea. Și continua Paul: un singur trup, cel al lui Cristos pe care-l primim în Euharistie; un singur Duh, Duhul Sfânt care însuflețește și încontinuu recreează Biserica; o singură speranță, viața veșnică; o singură credință, un singur Botez, un singur Dumnezeu, Tată al tuturor (cf. v. 4-6).

Bogăția a ceea ce ne unește! Și aceasta este o adevărată bogăție: ceea ce ne unește, nu ceea ce ne desparte. Aceasta este bogăția Bisericii! Fiecare să se întrebe astăzi: fac să crească unitatea în familie, în parohie, în comunitate, sau sunt un bârfitor, o bârfitoare? Sunt motiv de dezbinare, de deranj? Dar voi nu știți răul pe care îl fac Bisericii, parohiilor, comunităților, bârfele! Fac rău! Bârfele rănesc. Un creștin înainte de a bârfi trebuie să își muște limba! Da sau nu? Să își muște limba: acest lucru ne va face bine, pentru că limba se umflă și nu poate să vorbească și nu poate să bârfească. Am umilința de a coase din nou cu răbdare, cu jertfă, rănile aduse comuniunii?

3. În sfârșit, ultimul pas mai în profunzime. Și aceasta este o întrebare frumoasă: cine este motorul acestei unități a Bisericii? Este Duhul Sfânt pe care noi toți l-am primit la Botez și prin Sacramentul Mirului. Este Duhul Sfânt. Unitatea noastră nu este în primul rând rod al consensului nostru, sau al democrației dinlăuntrul Bisericii, sau al efortului nostru de a ne înțelege, ci vine de la El, care face unitatea în diversitate, pentru că Duhul Sfânt este armonie, mereu face armonia în Biserică. Este o unitate armonioasă în atâta diversitate de culturi, de limbi și de gândire. Motorul este Duhul Sfânt. Pentru aceasta este importantă rugăciunea, care este sufletul angajării noastre de bărbați și femei ai comuniunii, ai unității. Rugăciunea la Duhul Sfânt, pentru ca să vină și să facă unitatea în Biserică.

Să îi cerem Domnului: Doamne, dă-ne să fim tot mai uniți, să nu fim niciodată instrumente de dezbinare; fă ca să ne angajăm, așa cum spune o frumoasă rugăciune franciscană, să aducem iubirea acolo unde este ură, să aducem iertarea acolo unde este ofensă, să aducem unirea acolo unde este discordie. Așa să fie.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 25.09.2013
Publicarea pe acest sit: 25.09.2013
Etichete: , ,

Lasă un răspuns