Audiența generală de miercuri

Speranța creștină – 38.
Paradisul, ținta speranței noastre
miercuri, 25 octombrie 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Aceasta este ultima cateheză despre tema speranței creștine, care ne-a însoțit de la începutul acestui an liturgic. Și voi încheia vorbind despre paradis, ca țintă a speranței noastre.

„Paradis” este unul dintre ultimele cuvinte rostite de Isus pe cruce, adresat tâlharului cel bun. Să ne oprim un moment asupra acelei scene. Pe cruce, Isus nu este singur. Alături de El, la dreapta și la stânga, sunt doi răufăcători. Poate că, trecând prin fața celor trei cruci ridicate pe Golgota, cineva a răsuflat ușurat, gândind că în sfârșit era făcută dreptate ucigând astfel de oameni.

Alături de Isus este și un vinovat care și-a mărturisit crima: unul care recunoaște că a meritat acel supliciu teribil. Îl numim „tâlharul cel bun”, care, opunându-se celuilalt, spune: noi primim ceea ce am meritat pentru acțiunile noastre (cf. Lc 23,41).

Pe Calvar, în acea zi de vineri tragică și sfântă, Isus ajunge la extremul întrupării sale, al solidarității sale cu noi păcătoșii. Acolo se realizează ceea ce profetul Isaia a spus despre Slujitorul suferind: „A fost numărat împreună cu cei nelegiuiți” (53,12; cf. Lc 22,37).

Acolo, pe Calvar, Isus are ultima întâlnire cu un păcătos, pentru a-i deschide larg și lui porțile Împărăției sale. Acest lucru este interesant: este singura dată când cuvântul „paradis” apare în Evanghelii. Isus îl promite unui „sărman diavol” care pe lemnul crucii a avut curajul de a-i adresa cea mai umilă dintre cereri: „Amintește-ți de mine când vei veni în împărăția ta!” (Lc 23,42). Nu avea fapte de bine pe care să le prezinte, nu avea nimic, dar se încredințează lui Isus, pe care-l recunoaște ca nevinovat, bun, așa de diferit de el (v. 41). A fost suficient acel cuvânt de căință umilă, pentru a atinge inima lui Isus.

Tâlharul cel bun ne amintește adevărata noastră condiție în fața lui Dumnezeu: că noi suntem copiii săi, că El simte compătimire față de noi, că El este dezarmat de fiecare dată când îi manifestăm nostalgia iubirii sale. În camerele din atâtea spitale sau în celulele din închisori această minune se repetă de nenumărate ori: nu există persoană, oricât de rău ar fi trăit, căreia să-i rămână numai disperarea și să-i fie interzis harul. În fața lui Dumnezeu ne prezentăm toți cu mâinile goale, cam ca vameșul din parabolă care s-a oprit să se roage în templu în spate (cf. Lc18,13). Și de fiecare dată când un om, făcând ultima cercetare a cugetului din viața sa, descoperă că deficitele depășesc mult faptele de bine, nu trebuie să se descurajeze, ci să se încredințeze milostivirii lui Dumnezeu. Și asta ne dă speranță, asta ne deschide inima!

Dumnezeu este Tată, și până în ultimul moment așteaptă întoarcerea noastră. Și fiului risipitor întors, care începe să mărturisească păcatele sale, tatăl îi închide gura cu o îmbrățișare (cf. Lc15,20). Acesta este Dumnezeu: așa ne iubește!

Paradisul nu este un loc de poveste și nici o grădină fermecată. Paradisul este îmbrățișarea cu Dumnezeu, Iubire infinită, și intrăm în el grație lui Isus, care a murit pe cruce pentru noi. Acolo unde este Isus, acolo este milostivirea și fericirea; fără El este frigul și întunericul. În ora morții, creștinul îi repetă lui Isus: „Amintește-ți de mine”. Și chiar dacă n-ar mai fi nimeni care să-și amintească de noi, Isus este acolo, alături de noi. Vrea să ne ducă în locul cel mai frumos care există. Vrea să ne ducă acolo cu acel puțin sau mult bine care a existat în viața noastră, pentru ca nimic să nu se piardă din ceea ce El a răscumpărat deja. Și în casa Tatălui va duce și tot ceea ce în noi mai are nevoie de răscumpărare: lipsurile și greșelile dintr-o viață întreagă. Aceasta este ținta existenței noastre: ca totul să se împlinească și să fie transformat în iubire.

Dacă noi credem asta, moartea încetează să ne provoace frică și putem spera și să plecăm din această lume în manieră senină, cu atâta încredere. Cine l-a cunoscut pe Isus, nu se mai teme nimic. Și vom putea repeta și noi cuvintele bătrânului Simeon, binecuvântat și el de întâlnirea cu Cristos, după o întreagă viață consumată în așteptare: „Acum slobozește-l, pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace, căci au văzut ochii mei mântuirea ta” (Lc 2,29-30).

Și în acea clipă, în sfârșit, nu vom mai avea nevoie de nimic, nu vom mai vedea în manieră confuză. Nu vom mai plânge în mod inutil, pentru că totul a trecut; și profețiile, și cunoașterea. Însă iubirea nu, aceea rămâne. Pentru că „dragostea nu se va termina niciodată” (cf. 1Cor 13,8).

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 25.10.2017
Publicarea pe acest sit: 25.10.2017
Etichete: ,

Comments are closed