Audienţa generală de miercuri

Paul din Tars
miercuri, 25 octombrie 2006

Dragi frați și surori,

Am încheiat reflecțiile noastre asupra celor doisprezece apostoli aleși în mod direct de către Isus de-a lungul vieții sale pământești. Astăzi începem să alăturăm figurile altor personaje importante ale Bisericii primare. Și ele și-au dăruit viața pentru Domnul. Este vorba despre bărbați și chiar femei, care, după cum scrie Luca în Faptele Apostolilor, „și-au închinat viața pentru numele Domnului nostru Isus Cristos” (Fap 15,26).

Primul dintre aceștia, chemat de Domnul însuși, de către Cel Înviat, pentru a fi și el un adevărat apostol, este fără îndoială Paul din Tars. El strălucește ca stea de primă însemnătate în istoria Bisericii, și nu numai a celei de la începuturi. Sfântul Ioan Crizostomul îl exaltă ca personaj superior chiar și multor îngeri și arhangheli (cf. Panegiric 7,3). Dante Alighieri în Divina Comedie, inspirându-se din relatarea lui Luca în Faptele Apostolilor (cf. 9,15), îl definește pur și simplu „vas ales”, ceea ce înseamnă: instrument ales dinainte de Dumnezeu. Alții l-au numit „al treisprezecelea apostol” – și într-adevăr el insistă mult asupra faptului că este un adevărat apostol, fiind chemat de către Cel Înviat -, sau chiar de-a dreptul „primul după Unicul”. Sigur, după Isus, el este personajul de la începuturi despre care avem cele mai multe informații. De fapt, avem nu numai relatarea pe care ne-o face Luca în Faptele Apostolilor, ci și un grup de Scrisori care provin direct din mâna sa și care ne fac cunoscută personalitatea și gândirea sa fără intermediari. Luca ne informează că numele său originar era Saul (cf. Fap 7,58; 8,1 ș.u.), la fel ca în ebraică (cf. Fap 9,14.17; 22,7.13; 26,14) la fel ca și regele Saul (cf. Fap 13,21), și era un iudeu din diaspora, orașul Tars fiind situat între Anatolia și Siria. De la o vârstă fragedă a mers la Ierusalim pentru a studia profund legea mozaică la școala marelui rabin Gamaliel (cf. Fap 22,3). Învățase chiar și o meserie manuală destul de grea, croitul corturilor (cf. Fap 18,3), care ulterior i-a permis să se întrețină singur fără a împovăra Bisericile (cfr. Fap 20,34; 1Cor 4,12; 2Cor 12,13-14).

Pentru el a fost decisivă cunoașterea comunității acelora care se recunoșteau drept ucenici ai lui Isus. De la ei a ajuns să cunoască o nouă credință, – un nou „drum”, după cum se spunea – care punea în centru nu atât Legea lui Dumnezeu, cât mai degrabă persoana lui Isus, răstignit și înviat, de care depindea iertarea păcatelor. Ca și iudeu zelos, el considera acest mesaj drept inacceptabil, ba chiar scandalos, și s-a simțit de aceea dator să-i persecute pe ucenicii lui Cristos chiar și în afara Ierusalimului. Tocmai în drumul spre Damasc, la începutul anilor 30, Saul, după cum el însuși mărturisește, a fost „cucerit de Cristos” (Fil 3,12). În timp ce Luca povestește faptul cu abundență de detalii, – cum l-a atins lumina Celui Înviat și a schimbat în mod fundamental întreaga sa viață – el, în scrisorile sale, merge direct la esențial și vorbește nu doar despre viziune (cf. 1Cor 9,1), ci de iluminare (cf. 2Cor 4,6) și mai ales de revelare și de chemare la întâlnirea cu cel Înviat (cf. Gal 1,15-16). De fapt, se va numi în mod explicit „apostol prin chemare” (cf. Rom 1,1; 1Cor 1,1) sau „apostol din voința lui Dumnezeu” (2Cor 1,1; Ef 1,1; Col 1,1), pentru a sublinia că această convertire a sa nu era rezultatul unei maturități mentale, al reflecțiilor, ci rodul unei intervenții divine, al unui neașteptat dar dumnezeiesc. Începând cu acel moment, tot ceea ce mai înainte însemna pentru el o valoare devine în mod paradoxal, după cum el însuși spune, pierdere și gunoi (cf. Fil 3,7-10). Și din acel moment toate energiile sale au fost puse în slujba exclusivă a lui Isus Cristos și a evangheliei sale. De acum existența sa va fi aceea a unui apostol doritor să „se facă totul pentru toți” (1Cor 9,22) fără rezerve.

De aici rezultă pentru noi o lecție foarte importantă: ceea ce contează este să-l punem în centrul vieții noastre pe Isus Cristos, astfel încât identitatea noastră să fie marcată în mod fundamental de întâlnirea, de unirea cu Cristos și cu cuvântul său. La lumina sa orice altă valoare este redobândită și totodată purificată de eventualele mizerii. O altă lecție importantă oferită de Paul este spiritul universal care caracterizează apostolatul său. Simțind urgența problemei accesului neamurilor, adică al păgânilor, la Dumnezeu, care în Isus Cristos răstignit și înviat oferă mântuirea tuturor oamenilor fără excepție, s-a oferit pe el însuși vestirii acestei evanghelii, cu adevărat „veste bună”, adică anunțării harului destinat să îl împace pe om cu Dumnezeu, cu sine însuși și cu ceilalți. Din primul moment el a înțeles că aceasta este o realitate care nu privea doar pe iudei sau un anumit grup de oameni, dar avea o valoare universală și îi privea pe toți, pentru că Dumnezeu este Dumnezeul tuturor oamenilor. Punctul de plecare al călătoriilor sale a fost Biserica din Antiohia Siriei, unde pentru prima dată evanghelia este vestită grecilor și unde apare și numele de „creștini” (cf. Fap 11,20.26), adică cei care cred în Cristos. De aici el a plecat mai întâi spre Cipru și apoi în mai multe rânduri spre regiuni din Asia Mică (Pisidia, Licaonia, Galația), apoi spre cele din Europa (Macedonia, Grecia). Cele mai însemnate au fost orașele Efes, Filipi, Tesalonic, Corint, fără a uita bineînțeles Berea, Atena și Milet.

În apostolatul lui Paul nu lipsesc dificultățile, pe care el le-a înfruntat plin de curaj din iubire față de Cristos. El însuși amintea că a lucrat „în eforturi… în închisori… în bătăi… deseori în pericol de moarte… de trei ori am fost bătut cu vergile, o dată am fost bătut cu pietre, de trei am naufragiat…; deseori în călătorii, pericole pe râuri, pericole din partea tâlharilor, pericole din partea conaționalilor, pericole din partea păgânilor, pericole în cetate, pericole în pustiu, pericole pe mare, pericole printre frații mincinoși; în muncă și în trudă, deseori în privegheri, în foame și sete, adesea în posturi, în frig și fără haine; și pe lângă toate acestea, preocuparea mea de fiecare zi, grija pentru toate Bisericile” (2Cor 11,23-28). Dintr-un fragment al Scrisorii către Romani (cf. 15,24-28) reiese hotărârea sa de a ajunge până în Spania, la extremitățile Occidentului, pentru a vesti evanghelia peste tot, până la hotarele pământului cunoscut atunci. Cum să nu admirăm un astfel de om? Cum să nu-i mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a dat un apostol de această statură? Este clar că nu ar fi fost posibil să înfrunte situații atât de grele și uneori disperate, dacă nu ar fi fost susținut de o motivație de valoarea absolută, în fața căreia nici o limită nu putea să rămână de nedepășit. Pentru Paul, această motivație, o știm, este Isus Cristos, despre care el scrie: „Iubirea lui Cristos ne constrânge… pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru acela care a murit și a înviat pentru ei” (2Cor 5,14-15), pentru noi, pentru toți.

De fapt, apostolul va da suprema mărturie a sângelui în timpul împăratului Nero la Roma, unde păstrăm și venerăm rămășițele sale pământești. Iată ce a scris despre el Clement Romanul, predecesorul meu pe acest scaun apostolic în ultimii ani ai secolului I: „Din gelozie și ură Paul a fost obligat să ne arate cum se dobândește premiul răbdării… După ce a predicat dreptatea întregii lumi, și după ce a ajuns până la hotarele cele mai îndepărtate ale Occidentului, primește martiriul în fața conducătorilor; astfel a plecat din această lume și a ajuns în locul sfânt, devenit prin aceasta cel mai mare model al perseverenței” (Către Corinteni 5). Domnul să ne ajute să punem în practică îndemnul lăsat nouă de apostol în scrisorile sale: „Fiți imitatorii mei, așa cum eu sunt al lui Cristos” (1Cor 11,1).

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 25.10.2006
Publicarea pe acest sit: 25.10.2006
Etichete: ,

Lasă un răspuns