Audienţa generală de miercuri

Despre patriarhul Iacob
miercuri, 25 mai 2011

Iubiți frați și surori,

Astăzi aș vrea să reflectez cu voi asupra unui text din Cartea Genezei care relatează un episod destul de special din istoria Patriarhului Iacob. Este un text care nu e ușor de interpretat, dar este important pentru viața noastră de credință și de rugăciune; e vorba de relatarea luptei cu Dumnezeu la vadul Yabboq, din care am ascultat un text.

Așa cum vă amintiți, Iacob îi furase fratelui său geamăn Esau dreptul de întâi născut în schimbul unei farfurii de linte și apoi a furat prin înșelăciune binecuvântarea tatălui Isaac, de acum foarte bătrân, profitând de orbirea lui. Scăpat de mânia lui Esau, s-a refugiat la o rudă, Laban; s-a căsătorit, s-a îmbogățit și acum se întorcea în ținutul natal, gata să-l înfrunte pe fratele său după ce a pus la punct câteva viclenii. Însă când totul este gata pentru această întâlnire, după ce i-a pus să traverseze pe cei care erau cu el vadul torentului care delimita teritoriul lui Esau, Iacob, rămas singur, este agresat pe neașteptate de un necunoscut cu care luptă toată noaptea. Tocmai această luptă corp la corp – pe care o găsim în capitolul 32 din Cartea Genezei – devine pentru el o experiență singulară a lui Dumnezeu.

Noaptea este timpul favorabil pentru a acționa în ascuns, așadar timpul cel mai bun pentru Iacob ca să intre în teritoriul fratelui fără să fie văzut și probabil cu iluzia de a-l prinde pe Esau pe nepregătite. În schimb el este surprins de un atac neprevăzut, pentru care nu era pregătit. Își folosise viclenia pentru a încerca să scape de o situație periculoasă, credea că reușește să aibă totul sub control, în schimb iată că acum trebuie să înfrunte o luptă misterioasă care-l prinde în singurătate și fără a-i da posibilitatea de a organiza o apărare corespunzătoare. Neputincios, noaptea, Patriarhul Iacob luptă cu cineva. Textul nu specifică identitatea agresorului; folosește un termen ebraic care indică „un om” în mod generic, „unul, cineva”; deci este vorba de o definiție vagă, nedeterminată, care în mod voit îl menține pe asaltator în mister. Este întuneric, Iacob nu reușește să vadă clar pe combatantul său și chiar și pentru cititor, pentru noi, el rămâne necunoscut; cineva se opune Patriarhului, acesta este unicul fapt sigur furnizat de narator. Numai la sfârșit, când lupta de acum s-a terminat și acel „cineva” a dispărut, numai atunci Iacob îl va numi și va putea spune că a luptat cu Dumnezeu.

Așadar, episodul se desfășoară în întuneric și este greu de perceput nu numai identitatea atacatorului lui Iacob, ci și care este mersul luptei. Citind textul, cu greu se poate stabili care din cei doi combatanți reușește să învingă; verbele folosite sunt adesea fără subiect explicit, iar acțiunile se desfășoară în mod aproape contradictoriu, așa încât atunci când se crede că unul din cei doi prevalează, acțiunea următoare dezminte imediat și-l prezintă pe celălalt ca învingător. De fapt, la început, Iacob pare să fie cel mai puternic, iar adversarul – spune textul – „nu reușea să-l învingă” (v. 26); și totuși îl lovește pe Iacob la articulația femurului, provocându-i luxația. Atunci ar trebui să se creadă că Iacob trebuie să moară, în schimb celălalt îi cere să-l lase să plece; și Patriarhul refuză, punând o condiție: „Nu te voi lăsa, dacă nu mă vei binecuvânta” (v. 27). Cel care cu înșelăciune i-a furat fratelui binecuvântarea de întâi născut, acum o pretinde de la necunoscut, ale cărui trăsături divine probabil că începe să le întrevadă, dar fără să-l poată încă recunoaște cu adevărat.

Rivalul, care pare reținut, deci înfrânt de Iacob, în loc să se plece în fața cererii Patriarhului, îl întreabă de nume: „Cum te cheamă?”. Și Patriarhul răspunde: „Iacob” (v. 28). Aici lupta are o cotitură importantă. De fapt, a cunoaște numele cuiva implică un fel de putere asupra persoanei, pentru că numele conține, în mentalitatea biblică, realitatea cea mai profundă a individului, îi dezvăluie secretul și destinul. A cunoaște numele înseamnă deci a cunoaște adevărul celuilalt și acest lucru permite să-l poată domina. Așadar, atunci când, la cererea necunoscutului, Iacob revelează propriul nume, se încredințează în mâinile opozantului său, este o formă de capitulare, de încredințare totală de sine celuilalt.

Însă în acest gest de capitulare și Iacob este în mod paradoxal învingător, pentru că primește un nume nou, împreună cu recunoașterea victoriei din partea adversarului, care îi spune: „Nu te vei mai numi Iacob, ci Israel, pentru că ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai învins” (v. 29). „Iacob” era un nume care amintea de originea problematică a Patriarhului; de fapt, în ebraică amintește termenul „călcâi”, și îl trimite pe cititor la momentul nașterii lui Iacob, când, ieșind din sânul matern, ținea cu mâna călcâiul fratelui geamăn (cf. Gen 25,26), ca și cum ar fi prefigurat luarea locului în dauna fratelui, care va avea loc la vârsta adultă; însă numele Iacob amintește și de verbul „a înșela, a lua locul cuiva”. Ei bine, acum, în luptă, Patriarhul îi revelează opozantului său, într-un gest de încredințare și de capitulare, propria realitate de înșelător, de unul care a luat locul altuia; însă celălalt, care este Dumnezeu, transformă această realitate negativă într-una pozitivă: Iacob înșelătorul devine Israel, îi este dat un nume nou care marchează o nouă identitate. Dar și aici, relatarea menține duplicitatea sa voită, pentru că semnificația cea mai probabilă a numelui Israel este „Dumnezeu este puternic, Dumnezeu învinge”.

Așadar Iacob a prevalat, a învins – însuși adversarul afirmă asta – însă noua sa identitate, primită de la adversarul însuși, afirmă și mărturisește victoria lui Dumnezeu. Și atunci când Iacob îl va întreba la rândul său pe adversarul său care îi este numele, acesta va refuza să-l spună, dar se va revela într-un gest incontestabil, dăruind binecuvântarea. Acea binecuvântare pe care Patriarhul a cerut-o la începutul luptei acum îi este acordată. Și nu este binecuvântarea obținută cu înșelăciune, ci aceea dăruită gratuit de Dumnezeu, pe care Iacob poate să o primească pentru că de acum singur, fără protecție, fără viclenii și șmecherii, se încredințează neputincios, acceptă să se oprească și mărturisește adevărul despre sine însuși. Astfel, la sfârșitul luptei, după ce a primit binecuvântarea, Patriarhul poate în sfârșit să-l recunoască pe celălalt, pe Dumnezeul binecuvântării: „Cu adevărat – a spus el – l-am văzut pe Dumnezeu față în față, și totuși viața mea a fost salvată” (v. 31), și acum poate traversa vadul, purtător al unui nume nou dar „învins” de Dumnezeu și marcat pentru totdeauna, șchiop datorită rănii primite.

Explicațiile pe care exegeza biblică le poate da în privința acestui text sunt multiple; îndeosebi, studioșii recunosc în el intenții și componente literare de diferite genuri, precum și referința la vreo relatare populară. Însă atunci când aceste elemente sunt asumate de autorii sacri și înglobate în relatarea biblică, ele își schimbă semnificația și textul se deschide la dimensiuni mai ample. Episodul cu lupta de la Yabboq se oferă astfel credinciosului ca text paradigmatic în care poporul lui Israel vorbește despre propria origine și schițează trăsăturile unei relații deosebite dintre Dumnezeu și om. Pentru aceasta, așa cum se afirmă în Catehismul Bisericii Catolice, „tradiția spirituală a Bisericii a văzut în această relatare simbolul rugăciunii ca luptă a credinței și victorie a perseverenței” (nr. 2573). Textul biblic ne vorbește despre noaptea lungă a căutării lui Dumnezeu, despre lupta pentru a-i cunoaște numele și a-i vedea fața; este noaptea rugăciunii care cu tenacitate și perseverență îi cere lui Dumnezeu binecuvântarea și un nume nou, o nouă realitate rod al convertirii și al iertării.

Noaptea lui Iacob la vadul Yabboq devine astfel pentru credincios un punct de referință pentru a înțelege relația cu Dumnezeu care în rugăciune își are exprimarea maximă. Rugăciunea cere încredere, apropiere, aproape un corp la corp simbolic nu cu un Dumnezeu dușman, adversar, ci cu un Domn binecuvântător care rămâne mereu misterios, care apare de neatins. Pentru aceasta autorul sacru folosește simbolul luptei, care implică forță sufletească, perseverență, tenacitate în a obține ceea ce se dorește. Și dacă obiectul dorinței este raportul cu Dumnezeu, binecuvântarea sa și iubirea sa, atunci lupta nu va putea decât să culmineze în dăruirea de sine lui Dumnezeu, în recunoașterea propriei slăbiciuni, care învinge chiar atunci când ajunge să se încredințeze în mâinile milostive ale lui Dumnezeu.

Iubiți frați și surori, toată viața noastră este ca această lungă noapte de luptă și de rugăciune, care trebuie consumată în dorirea și în cererea unei binecuvântări a lui Dumnezeu care nu poate să fie smulsă sau învinsă bazându-ne pe forțele noastre, ci trebuie să fie primită cu umilință de la El, ca dar gratuit care permite, în sfârșit, să se recunoască fața Domnului. Și când se întâmplă asta, toată realitatea noastră se schimbă, primim un nume nou și binecuvântarea lui Dumnezeu. Și încă și mai mult: Iacob, care primește un nume nou, devine Israel, dă un nume nou și locului în care a luptat cu Dumnezeu, în care l-a rugat; îl renumește Penuel, care înseamnă „Fața lui Dumnezeu”. Cu acest nume recunoaște acel loc plin de prezența Domnului, face sacru acel pământ imprimând în el aproape amintirea acelei misterioase întâlniri cu Dumnezeu. Cel care se lasă binecuvântat de Dumnezeu, se abandonează Lui, se lasă transformat de El, face binecuvântată lumea. Fie ca Domnul să ne ajute să luptăm bătălia cea bună a credinței (cf. 1Tim 6,12; 2Tim 4,7) și să cerem, în rugăciunea noastră, binecuvântarea sa, pentru ca să ne reînnoiască în așteptarea de a vedea Fața lui. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 25.05.2011
Publicarea pe acest sit: 26.05.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns