Audienţa generală de miercuri

Biserica: 2. Apartenența la poporul lui Dumnezeu
miercuri, 25 iunie 2014

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Astăzi este un alt grup de pelerini uniți cu noi în Aula Paul al VI-lea: sunt pelerinii bolnavi. Deoarece cu acest timp, între căldură și posibilitatea de ploaie, era mai prudent ca ei să rămână acolo. Însă ei sunt în legătură cu noi prin ecranul mare. Și astfel suntem uniți în aceeași audiență. Și noi toți ne vom ruga în special pentru ei, pentru bolile lor. Mulțumesc.

În prima cateheză despre Biserică, miercurea trecută, am pornit de la inițiativa lui Dumnezeu care vrea să formeze un popor care să ducă binecuvântarea sa la toate popoarele pământului. Începe cu Abraham și după aceea, cu atâta răbdare – și Dumnezeu are atâta răbdare, are atâta răbdare! -, pregătește acest popor în Vechea Alianță până când, în Isus Cristos, îl constituie ca semn și instrument al unirii oamenilor cu Dumnezeu și între ei (cf. Conciliul Vatican II, constituția Lumen gentium, 1). Astăzi vrem să ne oprim asupra importanței, pentru creștin, de a aparține acestui popor. Vom vorbi despre apartenența la Biserică.

1. Nu suntem izolați și nu suntem creștini cu titlu individual, fiecare pe cont propriu, nu, identitatea noastră creștină este apartenență! Suntem creștini pentru că aparținem Bisericii. Este ca un prenume: dacă numele este „sunt creștin”, prenumele este „aparțin Bisericii”. Este foarte frumos de notat că această apartenență este exprimată și în numele pe care Dumnezeu și-l atribuie sieși. Răspunzând lui Moise, în episodul minunat al „tufișului care arde” (cf. Ex 3,15), se definește de fapt ca Dumnezeul părinților. Nu spune: Eu sunt Atotputernicul…, nu: Eu sunt Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob. În acest mod El se manifestă ca Dumnezeul care a încheiat o alianță cu părinții noștri și rămâne mereu fidel față de legământul său și ne cheamă să intrăm în această relație care ne precede. Această relație cu Dumnezeu cu poporul său ne precede pe toți, vine din acel timp.

2. În acest sens, gândul se îndreaptă în primul rând, cu recunoștință, spre cei care ne-au precedat și care ne-au primit în Biserică. Nimeni nu devine creștin de la sine! Este clar lucrul acesta? Nimeni nu devine creștin de la sine. Nu se fac creștini în laborator. Creștinul este parte dintr-un popor care vine de departe. Creștinul aparține unui popor care se numește Biserică și această Biserică îl face creștin, în ziua Botezului, și apoi în parcursul catehezei, și așa mai departe. Însă nimeni, nimeni nu devine creștin de la sine. Dacă noi credem, dacă știm să ne rugăm, dacă îl cunoaștem pe Domnul și putem să ascultăm Cuvântul Său, dacă îl simțim aproape și îl recunoaștem în frați, este pentru că alții, înaintea noastră, au trăit credința și apoi ne-au transmis-o.

Credința am primit-o de la părinții noștri, de la strămoșii noștri și ei ne-au învățat-o. Dacă ne gândim bine, cine știe câte fețe dragi ne trec prin fața ochilor, în acest moment: poate să fie fața părinților noștri care au cerut pentru noi Botezul; aceea a bunicilor noștri sau a vreunei rude care ne-au învățat să facem semnul crucii și să recităm primele rugăciuni. Eu îmi amintesc mereu de fața surorii care m-a învățat catehismul, mereu îmi vine în minte – ea este în cer cu siguranță, pentru că este o femeie sfântă – dar eu îmi amintesc mereu de ea și aduc mulțumire lui Dumnezeu pentru această soră. Sau fața parohului, sau a unui alt preot, a unei surori, a unui catehet, care ne-a transmis conținutul credinței și ne-a făcut să creștem ca niște creștini… Iată, aceasta este Biserica: o mare familie, în care suntem primiți și învățăm să trăim ca niște credincioși și ca discipoli ai Domnului Isus.

3. Acest drum îl putem trăi nu numai grație altor persoane, ci împreună cu alte persoane. În Biserică nu există acel „fă singur”, nu există „hăitași liberi”. De câte ori nu a descris Papa Benedict al XVI-lea Biserica drept un „noi” eclezial! Uneori se întâmplă să auzim pe unii spunând: „Eu cred în Dumnezeu, cred în Isus, dar Biserica nu mă interesează…” De câte ori am auzit aceasta? Și nu merge. Există unii care consideră că pot să aibă un raport personal, direct, nemijlocit cu Isus Cristos în afara comuniunii și a medierii Bisericii. Sunt ispite periculoase și dăunătoare. Sunt, cum spunea marele Papa Paul al VI-lea, dihotomii absurde. Este adevărat că a merge împreună este angajant și uneori poate să fie obositor: se poate întâmpla ca vreun frate sau vreo soră să ne creeze probleme, sau să ne scandalizeze… Însă Domnul a încredințat mesajul Său de mântuire persoanelor umane, nouă tuturor, martorilor; și în frații noștri și în surorile noastre, cu darurile lor și limitele lor, vine în întâmpinarea noastră și se face recunoscut. Și aceasta înseamnă a aparține Bisericii. Amintiți-vă bine: a fi creștin înseamnă apartenență la Biserică. Numele este „creștin”, prenumele este „apartenență la Biserică”.

Dragi prieteni, să îi cerem Domnului, prin mijlocirea Fecioarei Maria, Maica Bisericii, harul de a nu cădea niciodată în ispita de a crede că putem să ne lipsim de ceilalți, că putem să ne lipsim de Biserică, că putem să ne mântuim singuri, că suntem creștini de laborator. Dimpotrivă, nu poate fi iubit Dumnezeu fără a-i iubi pe frați, nu poate fi iubit Dumnezeu în afara Bisericii; nu putem fi în comuniune cu Dumnezeu fără a fi în comuniune în Biserică și nu putem fi buni creștini decât împreună cu toți cei care caută să îl urmeze pe Domnul Isus, ca un unic popor, un unic trup și aceasta este Biserica. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 25.06.2014
Publicarea pe acest sit: 25.06.2014
Etichete: , ,

Lasă un răspuns