Audiența generală de miercuri

Speranța creștină – 8.
Iudita: curajul unei femei dă speranță poporului
miercuri, 25 ianuarie 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Printre figurile de femei pe care Vechiul Testament ni le prezintă, se evidențiază aceea a unei mari eroine a poporului: Iudita. Cartea biblică ce poartă numele său relatează campania militară impunătoare a regelui Nabucodonosor, care, domnind în Ninive, lărgește granițele imperiului învingând și subjugând toate popoarele din jur. Cititorul înțelege că se află în fața unui dușman mare, invincibil, care seamănă moarte și distrugere și care ajunge până la Țara Promisă, punând în pericol viața fiilor lui Israel.

De fapt, armata lui Nabucodonosor, sub conducerea generalului Holofern, asediază o cetate din Iudeea, Betulia, tăind alimentarea cu apă și slăbind astfel rezistența populației.

Situația devine dramatică, până acolo încât locuitorii cetății se adresează bătrânilor cerând să capituleze în fața dușmanilor. Cuvintele lor sunt disperate: „Acum nu avem ajutor, ci Dumnezeu ne-a vândut în mâinile lor ca să zăcem înaintea lor de sete și de mizerie mare”. Au ajuns să spună asta: „Dumnezeu ne-a vândut”; era mare disperarea în rândul acelor oameni. „Chemați-i și predați toată cetatea ca pradă poporului lui Holofern și întregii lui armate” (Idt 7,25-26). Sfârșitul pare de acum inevitabil, capacitatea de a se încrede în Dumnezeu s-a epuizat. Capacitatea de a se încrede în Dumnezeu s-a epuizat. Și de câte ori noi ajunge la situații de limită în care nu simțim nici măcar capacitatea de a avea încredere în Domnul. Este o tentație urâtă! Și, paradoxal, pare că, pentru a scăpa de moarte, nu rămâne decât să se lase prinși în mâinile celui care ucide. Ei știu că acești soldați vor intra ca să jefuiască cetatea, să ia femeile ca sclave și apoi să-i ucidă pe toți ceilalți. Aceasta este chiar „limita”.

Și în fața unei așa disperări, conducătorul poporului încearcă să propună un motiv de speranță: să mai reziste cinci zile, așteptând intervenția salvatoare a lui Dumnezeu. Dar este o speranță slabă, care îl face să concludă: „Însă, dacă vor trece acestea și nu ne va veni ajutor, voi face după cuvintele voastre” (7,31). Sărman om: era fără ieșire. Cinci zile îi sunt acordate lui Dumnezeu – și aici este păcatul -; cinci zile sunt acordate lui Dumnezeu pentru a interveni; cinci zile de așteptare, dar deja cu perspectiva sfârșitului. Îi acordă lui Dumnezeu cinci zile pentru a-i salve, dar știu că nu au încredere, așteaptă ceea ce este cel mai rău. În realitate, în popor nimeni nu mai este capabil să spere. Erau disperați.

În această situație apare pe scenă Iudita. Văduvă, femeie cu mare frumusețe și înțelepciune, ea vorbește poporului cu limbajul credinței. curajoasă, reproșează în față poporului (spunând): „Voi îl puneți la încercare pe Domnul atotputernic, […] Nicidecum, fraților, nu-l mâniați pe Domnul Dumnezeul nostru! Căci dacă nu vrea să ne vină în ajutor în aceste cinci zile, el are puterea să ne scape în zilele în care vrea și să ne piardă în fața dușmanilor noștri. […] Pentru aceasta, așteptând mântuirea de la el, să-l invocăm spre ajutorul nostru și el va asculta glasul nostru, dacă îi va plăcea” (8,13.14-15.17). Este limbajul speranței. Să batem la ușile inimii lui Dumnezeu, El este Tată, El ne poate salva. Această femeie, văduvă, riscă să facă și o figură urâtă în fața celorlalți! Dar este curajoasă! Merge înainte! Aceasta este o opinie a mea: femeile sunt mai curajoase decât bărbații. [Aplauze în aulă].

Și cu forța unui profet, Iudita îi cheamă pe oamenii din poporul său pentru a-i readuce la încrederea în Dumnezeu; cu privirea unui profet, ea vede dincolo de orizontul strâmt propus de conducători și pe care frica îl face și mai limitat. Dumnezeu va acționa cu siguranță – afirmă ea – în timp ce propunerea celor cinci zile de așteptare este un mod pentru a-l ispiti și pentru a se sustrage de la voința sa. Domnul este Dumnezeul mântuirii – și ea crede acest lucru – orice formă ar lua ea. Este mântuire a elibera de dușmani și a face să trăiască, dar, în planurile sale de nepătruns, poate să fie mântuire și a da la moarte. Femeie de credință, ea știe asta. Apoi cunoaștem sfârșitul, cum s-a terminat istoria: Dumnezeu salvează.

Iubiți frați și surori, să nu punem niciodată condiții lui Dumnezeu și în schimb să lăsăm ca speranța să învingă temerile noastre. A ne încrede în Dumnezeu înseamnă a intra în planurile sale fără a pretinde nimic, chiar acceptând ca mântuirea sa și ajutorul său să ajungă la noi în mod diferit de așteptările noastre. Noi cerem Domnului viață, sănătate, afecte, fericire; și este corect să facem asta, dar având conștiința că Dumnezeu știe să scoată viață și din moarte, că se poate experimenta pacea și în boli și că poate să fie seninătate și în singurătate și fericire și în plâns. Nu noi suntem cei care putem să-l învățăm pe Dumnezeu ceea ce trebuie să facă, ceea ce avem noi nevoie. El știe asta mai bine decât noi, și trebuie să ne încredem, deoarece căile sale și gândurile sale sunt diferite de ale noastre.

Drumul pe care Iudita ni-l indică este cel al încrederii, al așteptării în pace, al rugăciunii și al ascultării. Este drumul speranței. Fără resemnări ușoare, făcând tot ceea ce este în posibilitățile noastre, dar rămânând mereu în cadrul voinței Domnului, pentru că – știm asta – s-a rugat mult, a vorbit mult poporului și apoi, curajoasă, a plecat, a căutat modul de a se apropia de conducătorul armatei și a reușit să-i taie capul, să-l decapiteze. Este curajoasă în credință și în fapte. Și îl caută mereu pe Domnul! Iudita, de fapt, are un plan al său, îl realizează cu succes și duce poporul la victorie, dar mereu în atitudine de credință a celui care acceptă totul din mâna lui Dumnezeu, sigură fiind de bunătatea sa.

Astfel, o femeie plină de credință și de curaj redă forță poporului său în pericol de moarte și îl conduce pe căile speranței, indicându-ni-le și nouă. Și noi, dacă facem un pic de amintire, de câte ori am auzit cuvinte înțelepte, curajoase, de la persoane umile, de la femei umile pe care cineva crede că – fără a le disprețui – ar fi neștiutoare… Dar sunt cuvinte ale înțelepciunii lui Dumnezeu! Cuvintele bunicelor… De câte ori bunicele știu să spună un cuvânt just, cuvântul de speranță, pentru că au experiența vieții, au suferit așa de mult, s-au încredințat lui Dumnezeu și Domnul oferă acest dar de a ne da sfatul de speranță. Și, mergând pe acele căi, va fi bucurie și lumină pascală a ne încredința Domnului cu cuvintele lui Isus: „Tată, dacă vrei, îndepărtează potirul acesta de la mine, dar nu voința mea, ci a ta să se facă” (Lc 22,42). Și aceasta este rugăciunea înțelepciunii, a încrederii și a speranței.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 25.01.2017
Publicarea pe acest sit: 25.01.2017
Etichete: ,

Comments are closed