Audienţa generală de miercuri

Despre rugăciunea sacerdotală a lui Isus
miercuri, 25 ianuarie 2012

Iubiți frați și surori,

În cateheza de astăzi ne concentrăm atenția asupra rugăciunii pe care Isus o adresează Tatălui în „Ora” înălțării sale și a glorificării sale (cf. In 17,1-26). Așa cum afirmă Catehismul Bisericii Catolice: „Tradiția creștină o numește pe bună dreptate «rugăciunea sacerdotală» a lui Isus. Ea este rugăciunea Marelui nostru Preot, inseparabilă de Jertfa sa, de «trecerea» sa (Paștele) către Tatăl, în care El este «consacrat» cu totul Tatălui” (nr. 2747).

Această rugăciune a lui Isus se poate înțelege în extrema sa bogăție mai ales dacă o situăm pe fondul sărbătorii iudaice a ispășirii, Yom kippur. În acea zi, Marele Preot îndeplinește ispășirea mai întâi pentru sine, apoi pentru clasa sacerdotală și în sfârșit pentru întreaga comunitate a poporului. Scopul este acela de a reda poporului lui Israel, după încălcările dintr-un an, conștiința reconcilierii cu Dumnezeu, conștiința că este popor ales, „popor sfânt” în mijlocul popoarelor. Rugăciunea lui Isus, prezentată în capitolul 17 al Evangheliei lui Ioan, preia structura acestei sărbători. În acea noapte Isus se adresează Tatălui în momentul în care se oferă pe sine însuși. El, preot și victimă, se roagă pentru sine, pentru apostoli și pentru toți cei care vor crede în El, pentru Biserica din toate timpurile (cf. In 17,20).

Rugăciunea pe care Isus o face pentru sine însuși este cererea propriei glorificări, a propriei „înălțări” în „Ora” sa. În realitate este mai mult decât o cerere și decât declarația de disponibilitate deplină de a intra, liber și generos, în planul lui Dumnezeu Tatăl care se împlinește în faptul de a fi dat și în moartea și învierea sa. Această „Oră” a început cu trădarea lui Iuda (cf. In 13,31) și va culmina în urcarea lui Isus înviat Tatăl (In 20,17). Ieșirea lui Iuda din cenacol este comentată de Isus cu aceste cuvinte: „Acum a fost glorificat Fiul Omului și Dumnezeu a fost glorificat în el” (In 13,31). Nu întâmplător, El începe rugăciunea sacerdotală spunând: „Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul tău ca Fiul să te glorifice pe tine” (In 17,1). Glorificarea pe care Isus o cere pentru sine însuși, ca Mare Preot, este intrarea în ascultarea deplină față de Tatăl, o ascultare care îl conduce la deplina sa condiție filială: „Și acum, Tată, glorifică-mă la tine însuți cu gloria pe care am avut-o la tine mai înainte de a fi fost lumea” (In 17,5). Această disponibilitate și această cerere sunt primul act al preoției noi a lui Isus care este o dăruire totală pe cruce, și chiar pe cruce – actul suprem de iubire – El este glorificat, pentru că iubirea este gloria adevărată, gloria divină.

Al doilea moment al acestei rugăciuni este mijlocirea pe care Isus o face pentru discipolii care au fost cu El. Ei sunt cei despre care Isus poate să-i spună Tatălui: „Am făcut cunoscut numele tău oamenilor pe care tu mi i-ai dat din lume. Ai tăi erau și mi i-ai dat, iar ei au ținut cuvântul tău” (In 17,6). „A face cunoscut oamenilor numele lui Dumnezeu” este realizarea unei prezențe noi a Tatălui în mijlocul poporului său, al omenirii. Acest „a face cunoscut” nu este numai un cuvânt, ci este realitate în Isus; Dumnezeu este cu noi, și astfel numele – prezența sa cu noi, faptul de a fi unul dintre noi – este „realizat”. Deci această manifestare se realizează în întruparea Cuvântului. În Isus, Dumnezeu intră în carnea umană, devine aproape în mod unic și nou. Și această prezență are apogeul său în jertfa pe care Isus o realizează în Paștele său de moarte și înviere.

În centrul acestei rugăciuni de mijlocire și de ispășire în favoarea discipolilor se află cererea de consacrare; Isus îi spune Tatălui: „Ei nu sunt din lume așa cum eu nu sunt din lume. Consacră-i în adevăr; cuvântul tău este adevăr. După cum m-ai trimis pe mine în lume, și eu îi trimit pe ei în lume și pentru ei mă consacru pe mine însumi, ca și ei să fie consacrați în adevăr” (In 17,16-19). Întreb: ce înseamnă „a consacra” în acest caz? Înainte de toate trebuie spus că „Sfânt” sau „Consacrat” este întocmai numai Dumnezeu. Deci a consacra înseamnă a transfera o realitate – o persoană sau lucru – în proprietatea lui Dumnezeu. Și în aceasta sunt prezente două aspecte complementare: pe de o parte a scoate din lucrurile obișnuite, a segrega, „a pune deoparte” din ambientul vieții personale a omului pentru a fi dăruiți total lui Dumnezeu; și pe de altă parte această segregare, această transferare la sfera lui Dumnezeu, are semnificația tocmai de „trimitere”, de misiune: tocmai pentru că este dăruită lui Dumnezeu, realitatea, persoana consacrată există „pentru” alții, este dăruită altora. A dărui lui Dumnezeu înseamnă a nu mai fi pentru noi înșine, ci pentru toți. Este consacrat cel care, asemenea lui Isus, este segregat din lume și pus deoparte pentru Dumnezeu în vederea unei misiuni și tocmai pentru aceasta este pe deplin la dispoziția tuturor. Pentru discipoli, va fi continuarea misiunii lui Isus, a fi dăruit lui Dumnezeu pentru a fi astfel în misiune pentru toți. În seara de Paște, Cel Înviat, apărând discipolilor săi, le va spune: „Pace vouă! Așa cum m-a trimis Tatăl, așa vă trimit și eu pe voi” (In 20,21).

Al treilea act din această rugăciune sacerdotală își întinde privirea până la sfârșitul timpului. În ea Isus se adresează Tatălui pentru a mijloci în favoarea tuturor celor care vor fi duși la credință prin misiunea inaugurată de apostoli și continuată în istorie: „Nu mă rog numai pentru ei, ci și pentru cei care vor crede în mine, prin cuvântul lor”. Isus se roagă pentru Biserica din toate timpurile, se roagă și pentru noi (In 17,20). Catehismul Bisericii Catolice comentează: „Isus a îndeplinit cu totul lucrarea Tatălui, iar rugăciunea sa, ca și Jertfa sa, se extind până la sfârșitul timpurilor. Rugăciunea Ceasului umple timpurile de pe urmă și le duce către împlinirea lor” (nr. 2749).

Cererea centrală din rugăciunea sacerdotală a lui Isus dedicată discipolilor săi din toate timpurile este aceea a viitoarei unități a celor care vor crede în El. Această unitate nu este un produs lumesc. Ea provine exclusiv din unitatea divină și ajunge la noi de la Tatăl prin Fiul și în Duhul Sfânt. Isus invocă un dar care provine din cer și care își are efectul – real și perceptibil – pe pământ. El se roagă „ca toți să fie una, după cum tu, Tată, ești în mine și eu în tine, ca și ei să fie una în noi, pentru ca lumea să creadă că tu m-ai trimis” (In 17,21). Unitatea creștinilor pe de o parte este o realitate secretă care stă la inima persoanelor care cred. Dar, în același timp, ea trebuie să apară cu toată claritatea în istorie, trebuie să apară pentru ca lumea să creadă, are un scop foarte practic și concret și trebuie să apară pentru ca toți să fie realmente una. Unitatea viitorilor discipoli, fiind unitate cu Isus – pe care Tatăl l-a trimis în lume -, este și izvorul originar al eficacității misiunii creștine în lume.

„Putem spune că în rugăciunea sacerdotală a lui Isus se împlinește instituirea Bisericii… Chiar aici, în momentul ultimei cine, Isus creează Biserică. De fapt, ce altceva este Biserica dacă nu comunitatea discipolilor care, prin credința în Isus Cristos ca trimis al Tatălui, primește unitatea sa și este implicată în misiunea lui Isus de a mântui lumea conducând-o la cunoașterea lui Dumnezeu? Aici găsim realmente o adevărată definiție a Bisericii. Biserica se naște din rugăciunea lui Isus. Însă această rugăciune nu este numai cuvânt: este actul în care El se «consacră» pe sine însuși, adică «se sacrifică» pentru viața lumii” (cf. Isus din Nazaret, II, pag. 117 șu).

Isus se roagă pentru ca discipolii săi să fie una. În virtutea acestei unități, primite și păstrate, Biserica poate să meargă „în lume” fără să fie „din lume” (cf. In 17,16) și să trăiască misiunea încredințată ei pentru ca lumea să creadă în Fiul și în Tatăl care l-a trimis. Biserica devine deci locul în care continuă însăși misiunea lui Cristos: să conducă „lumea” afară din înstrăinarea omului de Dumnezeu și de sine însuși, afară din păcat, pentru ca să fie din nou lumea lui Dumnezeu.

Iubiți frați și surori, am perceput câteva elemente din marea bogăție a rugăciunii sacerdotale a lui Isus pe care vă invit să o citiți și să o meditați, pentru ca să ne conducă în dialogul cu Domnul, să ne învețe să ne rugăm. Și noi, așadar, în rugăciunea noastră, să-i cerem lui Dumnezeu ca să ne ajute să intrăm, în mod mai deplin, în proiectul pe care îl are cu fiecare dintre noi; să-I cerem să fim „consacrați” Lui, să-I aparținem tot mai mult, pentru a putea să-i iubim tot mai mult pe alții, de aproape și de departe; să-I cerem să fim mereu capabili să deschidem rugăciunea noastră la dimensiunile lumii, neînchizând-o în cererea de ajutor pentru problemele noastre, ci amintind în fața Domnului pe aproapele nostru, învățând frumusețea de a mijloci pentru alții; să-I cerem darul unității vizibile dintre toți cei care cred în Cristos – am invocat asta cu putere în această Săptămână de Rugăciune pentru Unitatea Creștinilor – să ne rugăm pentru a fi mereu gata să răspundem oricui ne cere cont de speranța care este în noi (cf. 1Pt 3,15). Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 25.01.2012
Publicarea pe acest sit: 25.01.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns