Audienţa generală de miercuri

Despre caritate
miercuri, 25 aprilie 2012

Iubiți frați și surori,

În cateheza trecută, am arătat că Biserica, încă de la începuturile drumului său, a trebuit să înfrunte situații neprevăzute, noi probleme și urgențe la care a încercat să dea răspuns în lumina credinței, lăsându-se condusă de Duhul Sfânt. Astăzi aș vrea să mă opresc pentru a reflecta asupra unei alte situații din acestea, asupra unei probleme serioase căreia comunitatea creștină din Ierusalim a trebuit să-i țină piept și să o rezolve, așa cum ne relatează sfântul Luca în capitolul al șaselea din Faptele Apostolilor, cu privire la pastorația carității față de persoanele singure și care aveau nevoie de asistență și ajutor. Problema nu este secundară pentru Biserică și risca în acel moment să creeze dezbinări în interiorul Bisericii; de fapt, numărul discipolilor creștea, însă cei de limbă greacă începeau să se plângă împotriva celor de limbă ebraică pentru că văduvele lor era neglijate în distribuirea zilnică (cf. Fap 6,1). În fața acestei urgențe care se referea la un aspect fundamental în viața comunității, caritatea față de cei slabi, cei săraci, cei lipsiți de apărare, și dreptatea, Apostolii convocă întregul grup al discipolilor. În acest moment se află în fața exigenței primare de a vesti Cuvântul lui Dumnezeu conform mandatului Domnului, dar – chiar dacă aceasta este exigența primară a Bisericii – iau în considerare cu tot atâta seriozitate obligația carității și a dreptății, adică obligația de a le asista pe văduve, pe cei săraci, de a se îngriji cu iubire de situațiile de necesitate în care ajung să se afle frații și surorile, pentru a răspunde la porunca lui Isus: iubiți-vă unii pe alții așa cum eu v-am iubit pe voi (cf. In 15,12.17). Deci cele două realități pe care trebuie să le trăiască în Biserică – vestirea Cuvântului, primatul lui Dumnezeu, și caritatea concretă, dreptatea -, creează dificultăți și trebuie să se găsească o soluție, pentru ca amândouă să poată avea locul lor, relația lor necesară. Reflecția Apostolilor este foarte clară, spun ei, așa cum am auzit: „Nu este bine ca noi să lăsăm la o parte cuvântul lui Dumnezeu pentru a sluji la mese. De aceea, fraților, căutați dintre voi șapte bărbați cu nume bun, plini de duh și înțelepciune, pe care să-i rânduim pentru această slujire. Iar noi vom stărui în rugăciune și în slujirea cuvântului” (Fap 6,2-4).

Două lucruri apar: primul, există din acel moment în Biserică, o slujire a carității. Biserica nu trebuie doar să vestească Cuvântul, ci și să realizeze Cuvântul, care este caritate și adevăr. Și, al doilea punct, acești bărbați nu numai că trebuie să se bucure de bună reputație, ci trebuie să fie bărbați plini de Duh Sfânt și de înțelepciune, adică nu pot să fie numai organizatori care știu „să facă”, ci trebuie „să facă” în spiritul credinței cu lumina lui Dumnezeu, în înțelepciunea inimii, deci și funcția lor – deși mai ales practică -este totuși o funcție spirituală. Caritatea și dreptatea nu sunt numai acțiuni sociale, ci sunt acțiuni spirituale realizate în lumina Duhului Sfânt. Deci putem spune că această situație este tratată cu mare responsabilitate din partea Apostolilor, care iau această decizie: sunt aleși șapte bărbați; Apostolii se roagă pentru a cere forța Duhului Sfânt; apoi impun mâinile asupra lor pentru ca să se dedice în mod deosebit acestei diaconii a carității. Astfel, în viața Bisericii, în primii pași pe care ea îi face, se reflectă, într-un fel, ceea ce s-a întâmplat în timpul vieții publice a lui Isus, în casa lui Marta și Maria în Betania. Marta era complet ocupată de slujirea ospitalității pe care trebuia să o ofere lui Isus și discipolilor săi; în schimb Maria se dedică ascultării Cuvântului Domnului (cf. Lc 10,38-42). În ambele cazuri, nu sunt contrapuse momentele de rugăciune și de ascultare a lui Dumnezeu și activitatea zilnică, exercitarea carității. Chemarea lui Isus: „Marta, Marta, pentru multe te mai îngrijești și de frămânți. Însă un lucru este necesar: Maria a ales partea cea bună, care nu-i va fi luată” (Lc 10,41-42), precum și reflecția Apostolilor: „Noi vom stărui în rugăciune și în slujirea cuvântului” (Fap 6,4), arată prioritatea pe care trebuie să o dăm lui Dumnezeu. N-aș vrea să intru acum în interpretarea acestei pericope Marta-Maria. În orice caz, nu trebuie condamnată activitatea față de aproapele, față de celălalt, ci trebuie subliniat că ea trebuie să fie pătrunsă interior și de spiritul contemplației. Pe de altă parte, sfântul Augustin spune că această realitate a Mariei este o viziune a situației noastre din cer, deci pe pământ nu putem s-o avem niciodată complet, dar un pic de anticipare trebuie să fie prezentă în toată activitatea noastră. Trebuie să fie prezentă și contemplarea lui Dumnezeu. Nu trebuie să ne pierdem în activismul pur, ci trebuie să ne lăsăm mereu pătrunși în activitatea noastră de lumina Cuvântului lui Dumnezeu și astfel să învățăm adevărata caritate, adevărata slujire față de celălalt, care nu are nevoie de atâtea lucruri – are nevoie desigur de lucrurile necesare – ci are nevoie mai ales de afectul inimii noastre, de lumina lui Dumnezeu.

Sfântul Ambroziu, comentând episodul despre Marta și Maria, așa îi îndeamnă pe credincioșii săi și chiar și pe noi: „Să încercăm să avem și noi ceea ce nu poate să ne fie luat, acordând cuvântului Domnului o atenție sârguincioasă, nu distrată: se întâmplă și semințelor cuvântului ceresc să fie luate, dacă sunt semănate de-a lungul drumului. Să te stimuleze și pe tine, ca pe Maria, dorința de a ști: aceasta este lucrarea cea mai mare, cea mai perfectă”. Și adaugă că și „grija slujirii să nu distragă de la cunoașterea cuvântului ceresc”, de la rugăciune (Expositio Evangelii secundum Lucam, VII, 85: PL 15, 1720). Deci Sfinții au experimentat o profundă unitate de viață între rugăciune și acțiune, între iubirea totală față de Dumnezeu și iubirea față de frați. Sfântul Bernard, care este un model de armonie dintre contemplație și activitate, în cartea De consideratione, adresată Papei Inocențiu al II-lea pentru a-i oferi câteva reflecții în privința slujirii sale, insistă tocmai asupra importanței reculegerii interioare, a rugăciunii, pentru a se apăra de pericolele unei activități excesive, oricare ar fi condiția în care se află și misiunea pe care o desfășoară. Sfântul Bernard afirmă că ocupațiile prea multe, o viață frenetică, adesea ajung să împietrească inima și să provoace suferință spiritului (cf. II, 3).

Este o prețioasă chemare pentru noi astăzi, obișnuiți să evaluăm totul cu criteriul productivității și al eficienței. Textul din Faptele Apostolilor ne amintește importanța muncii – fără îndoială este creată o adevărată slujire -, a angajării în activitățile zilnice care trebuie desfășurate cu responsabilitate și dedicare, dar și nevoia noastră de Dumnezeu, de conducerea sa, de lumina sa care ne dau forță și speranță. Fără rugăciunea zilnică trăită cu fidelitate, activitatea noastră se golește, pierde sufletul profund, se reduce la un simplu activism care, la urmă, ne lasă nesatisfăcuți. Există o frumoasă invocație din tradiția creștină care trebuie recitată înainte de orice activitate, care spune așa: „Actiones nostras, qućsumus, Domine, aspirando prćveni et adiuvando prosequere, ut cuncta nostra oratio et operatio a te semper incipiat, et per te coepta finiatur„, adică: „Te rugăm, Doamne, să inspiri faptele noastre și să ne ajuți să le împlinim, așa încât tu să fii începutul și înfăptuitorul lucrărilor noastre”. Fiecare pas al vieții noastre, fiecare acțiune, și a Bisericii, trebuie să fie făcută în fața lui Dumnezeu, în fața luminii Cuvântului său.

În cateheza de miercurea trecută am subliniat rugăciunea unanimă a primei comunități creștine în fața încercării și cum, tocmai în rugăciune, în meditarea asupra Sfintei Scripturi ea a putut să înțeleagă evenimentele care aveau loc. Atunci când rugăciunea este alimentată de Cuvântul lui Dumnezeu, putem vedea realitatea cu ochi noi, cu ochii credinței și Domnul, care vorbește minții și inimii, dăruiește lumină nouă drumului în orice moment și în orice situație. Noi credem în forța Cuvântului lui Dumnezeu și a rugăciunii. Chiar și dificultatea pe care o trăia Biserica în fața problemei slujirii față de cei săraci, în fața problemei carității, este depășită în rugăciune, în lumina lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt. Apostolii nu se limitează să ratifice alegerea lui Ștefan și a celorlalți bărbați, ci „după ce s-au rugat, și-au pus mâinile asupra lor” (Fap 6,6). Evanghelistul va aminti din nou aceste gesturi cu ocazia alegerii lui Paul și Barnaba, unde citim: „După ce au postit și s-au rugat, și-au pus mâinile peste ei și i-au lăsat să plece” (Fap 13,3). Confirmă din nou că slujirea practică a carității este o slujire spirituală. Ambele realități trebuie să meargă împreună.

Cu gestul impunerii mâinilor, Apostolii conferă o slujire specială la șapte bărbați, pentru ca să le fie dat harul corespunzător. Sublinierea rugăciunii – „după ce s-au rugat”, spun ei – este importantă pentru evidențiază tocmai dimensiunea spirituală a gestului; nu e vorba pur și simplu de a conferi o funcție așa cum se întâmplă într-o organizație socială, ci este un eveniment eclezial în care Duhul Sfânt ia în stăpânire șapte bărbați aleși de Biserică, consacrându-i în Adevărul care este Isus Cristos: El este protagonistul silențios, prezent în impunerea mâinilor pentru ca aleșii să fie transformați de puterea sa și sfințiți pentru a înfrunta provocările practice, provocările pastorale. Și sublinierea rugăciune ne mai amintește că numai din raportul intim cu Dumnezeu cultivat în fiecare zi se naște răspunsul la alegerea Domnului și este încredințată orice slujire în Biserică.

Iubiți frați și surori, problema pastorală care i-a indus pe Apostoli să aleagă și să impună mâinile peste șapte bărbați care au primit funcția slujirii carității, pentru a se dedica ei înșiși rugăciunii și vestirii Cuvântului, ne indică și nouă primatul rugăciunii și al Cuvântului lui Dumnezeu, care, totuși, produce apoi și acțiunea pastorală. Pentru Păstori aceasta este prima și cea mai prețioasă formă de slujire față de turma încredințată lor. Dacă plămânii rugăciunii și ai Cuvântului lui Dumnezeu nu alimentează respirația vieții noastre spirituale, riscăm să ne sufocăm în mijlocul miilor de lucruri de fiecare zi: rugăciunea este respirația sufletului și a vieții. Și există o altă prețioasă remarcă pe care aș vrea să o subliniez: în raportul cu Dumnezeu, în ascultarea Cuvântului său, în dialogul cu Dumnezeu, chiar și atunci când ne aflăm în tăcerea unei biserici sau a camerei noastre, suntem uniți în Domnul cu mulți frați și surori în credință, ca un ansamblu de instrumente care, în individualitatea lor, înalță către Dumnezeu o unică simfonie de mijlocire, de mulțumire și de laudă. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 25.04.2012
Publicarea pe acest sit: 25.04.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns