Audienţa generală de miercuri

Origene alexandrinul: viața și opera
miercuri, 25 aprilie 2007

Dragi frați și surori,

Continuând parcursul meditațiilor noastre despre marile personalități ale Bisericii antice, privim astăzi la una dintre cele mai importante dintre ele. Origene alexandrinul este într-adevăr una dintre personalitățile marcante pentru toată dezvoltarea gândirii creștine. El preia moștenirea lui Clement alexandrinul, asupra căruia am meditat miercurea trecută, și o relansează într-o manieră atât de înnoită, încât imprimă o cotitură ireversibilă dezvoltării gândirii creștine. A fost un adevărat „maestru”, și exact așa și-l aminteau cu nostalgie și emoție elevii săi: nu doar un teolog strălucit, dar și un mărturisitor exemplar al doctrinei pe care o transmitea. „El a învățat”, scrie Eusebiu din Cezareea, biograful său pasionat, „că purtarea trebuie să corespundă cuvântului, și tocmai acesta a fost motivul care, ajutat de harul lui Dumnezeu, i-a inspirat pe mulți să-l imite” (Hist. Eccl. 6,3,7).

Întreaga sa viață a fost pătrunsă de o neîncetată râvnă pentru martiriu. Avea șaptesprezece ani când, în cel de-al zecelea an al împăratului Septimius Sever, la Alexandria a izbucnit o persecuție împotriva creștinilor. Clement, învățătorul său, a părăsit orașul, și tatăl lui Origene, Leonida, a fost aruncat în carceră. Fiul său dorea cu ardoare martiriul, însă nu a putut să-și împlinească acestă dorință. Atunci i-a scris tatălui, îndemnându-l să nu dea înapoi de la suprema mărturisire a credinței. Și când Leonida a fost decapitat, micul Origene a simțit că trebuie să-i urmeze exemplul. După patruzeci de ani, în timp ce predica la Cezareea, a făcut această mărturisire: „Nu-mi folosește la nimic că am avut un tată martir, dacă nu am o purtare bună și nu fac cinste neamului meu, adică martiriului tatălui meu și mărturiei care l-a făcut ilustru în Cristos” (Hom. Ez. 4,8). La predica următoare – când, datorită îngăduinței deosebite a împăratului Filip Arabul, părea că trecuse de acum eventualitatea unei mărturii cruciale – Origene spune: „Dacă Dumnezeu mi-ar îngădui să fiu spălat în sângele meu, astfel încât să primesc cel de-al doilea botez acceptând moartea pentru Cristos, aș pleca sigur din această lume… Dar fericiți sunt cei care merită astfel de lucruri” (Hom. Iud. 7,12). Aceste expresii arată toată năzuința lui Origene pentru botezul sângelui. Și în cele din urmă această dorință irezistibilă îi este împlinită, cel puțin în parte. Vlăguit de suferințele îndurate a murit un an mai târziu. Nu împlinise încă șaptezeci de ani.

Am amintit de acea „cotitură ireversibilă” pe care Origene a dat-o istoriei teologiei și gândirii creștine. Dar în ce constă această „cotitură”, această noutate atât de bogată în urmări? Ea corespunde în principiu fundamentării teologiei în explicarea Scripturilor. A face teologie însemna pentru el în mod fundamental a explica, a înțelege Scriptura; sau am putea spune și că teologia sa este simbioza perfectă între teologie și exegeză. Într-adevăr, specificul doctrinei origeniene pare să constea tocmai în invitația neîncetată la a trece de la litera la duhul Scripturii, pentru a înainta în cunoașterea lui Dumnezeu. Și acest așa-numit „alegorism”, a scris von Balthasar, coincide perfect „cu dezvoltarea dogmei creștine realizată de învățătura doctorilor Biserici”, care – într-un fel sau altul – au învățat „lecția” de la Origene. Astfel tradiția și magisteriul, fundamentul și garanția cercetării teologice, ajung să se prezinte ca și „Scriptură în act” (cfr. Origene: lumea, Cristos și Biserica, tr. it., Milano 1972, p. 43). Putem spune de aceea că nucleul central al vastei opere literare a lui Origene constă în „tripla sa lectură” a Bibliei. Dar înainte de a prezenta această „lectură” se cuvine să aruncăm o privire generală asupra lucrării literare a Alexandrinului. Sfântul Ieronim în Epistola sa 33 enumeră titlurile a 320 de cărți și 310 predici ale lui Origene. Cu toate acestea cea mai mare parte a acestei opere s-a pierdut, dar chiar și puținul care rămâne face din el autorul cel mai prolific al primelor trei secole creștine. Raza sa de interes se întinde de la exegeză la dogmă, la filozofie, la apologetică, la ascetică și la mistică. Este o viziune fundamentală și globală a vieții creștine.

Nucleul inspirator al acestei opere este, după cum am menționat, „tripla lectură” a Scripturilor făcută de Origene în timpul vieții sale. Cu această expresie voim să ne referim la trei modalități mai importante – care nu se succed între ele, ci se suprapun cel mai adesea – prin care Origene s-a dedicat studiului Scripturilor. Înainte de toate el a citit Biblia cu intenția de a-i stabili cât mai bine textul și de a-i oferi forma cea mai demnă de încredere. Acesta, spre exemplu, este primul pas: a ști cu adevărat ce anume este scris și a ști ce anume voia această scriere în mod intenționat la început (când a fost scrisă) să transmită. A făcut un studiu aprofundat cu acest scop și a redactat o ediție a Bibliei cu șase coloane paralele, de la stânga la dreapta, cu textul ebraic scris cu litere ebraice – el a avut legături și cu rabinii pentru a înțelege bine textul original ebraic al Bibliei -, apoi textul ebraic scris cu caractere grecești și apoi patru traduceri diferite în limba greacă, ce îi permiteau să compare diferitele posibilități de traducere. De aici provine numele de „Hexaplară” („șase coloane”) atribuit acestei deosebit de mari sinopse. Acesta este așadar primul punct: a ști cu exactitate ce anume este scris, textul ca atare. În al doilea rând Origene a citit în mod sistematic Biblia prin celebrele sale Comentarii. Ele reproduc cu fidelitate explicațiile pe care maestrul le oferea în timpul școlii, la Alexandria precum și la Cezareea. Origene înaintează aproape verset cu verset, în mod minuțios, amplu și aprofundat, cu observații de natură filologică și doctrinară. El muncește cu mare minuțiozitate pentru a cunoaște bine ce anume voiau să spună autorii sacri.

În sfârșit, chiar mai înainte de a fi consacrat preot, Origene s-a dedicat foarte mult predicării Bibliei, adaptându-se unui auditoriu foarte variat. În orice caz, se remarcă și în Omiliile sale, maestrul, dăruit întru totul interpretării sistematice a textului analizat, fragmentat pe rând în versete succesive. Și în Omilii, Origene profită de toate ocaziile pentru a atrage atenția asupra diferitelor dimensiuni ale sensului Sfintei Scripturi, care susțin sau exprimă un drum în creșterea credinței: există sensul „literar”, dar el ascunde profunzimi care nu se arată într-o primă fază; a doua dimensiune este sensul „moral”: ce anume trebuie să facem pentru a trăi cuvântul; și, în fine, sensul „spiritual”, adică unitatea Scripturii, care în toată dezvoltarea sa vorbește despre Cristos. Duhul Sfânt este cel care ne face să înțelegem conținutul cristologic și astfel unitatea Scripturii în diversitatea sa. Ar fi foarte interesant de arătat aceasta. În cartea mea „Isus din Nazaret” am încercat într-o mică măsură să arăt în situația de astăzi aceste multiple dimensiuni ale Cuvântului, ale Sfintei Scripturi, care mai întâi trebuie să fie respectată tocmai în sensul istoric. Dar acest sens ne conduce spre Cristos, în lumina Duhului Sfânt, și ne arată drumul, cum să trăim. Se găsește un indiciu, spre exemplu, în a noua Omilie la Cartea Numerilor, unde Origene compară Scriptura cu nucile: „Astfel este doctrina Legii și a Profeților la școala lui Cristos”, afirmă predicatorul; „amară este litera, care este ca și coaja (primul strat, cel verde); în doilea rând vei ajunge la scoarță (partea tare), care este doctrina morală; în al treilea rând vei găsi sensul misterelor, din care se hrănesc sufletele sfinților în viața prezentă și în cea viitoare (Hom. Num. 9,7).

Mai ales pe această cale Origene ajunge să promoveze în mod eficient „lectura creștină” a Vechiului Testament, reprimând într-o manieră strălucitoare provocarea acelor eretici – mai ales gnostici și marcioniști – care opuneau unul altuia cele două Testamente până la a-l refuza pe cel Vechi. În această privință, în aceeași Omilie despre Cartea Numerilor Alexandrinul afirmă: „Eu nu numesc Legea un „Testament Vechi”, dacă o înțeleg în Duh. Legea devine un „Testament Vechi” doar pentru cei care vor să înțeleagă „trupește”, adică oprindu-se la litera textului. Dar „pentru noi, care o înțelegem și o aplicăm în Duhul și în sensul Evangheliei, Legea este mereu nouă, și cele două Testamente sunt pentru noi un nou Testament, nu datorită localizării în timp, ci datorită noutății sensului… În schimb, pentru cel păcătos și pentru cei care nu respectă legământul carității, și Evangheliile se învechesc” (Hom. Num. 9,4).

Vă invit – și astfel închei – să primiți în inima voastră învățătura acestui mare maestru în credință. El ne amintește cu avânt interior că, în citirea orantă (rugătoare) a Scripturii și în angajarea coerentă a vieții, Biserica se reînnoiește și reîntinerește mereu. Cuvântul lui Dumnezeu, care nu se învechește niciodată, și nici nu se epuizează vreodată, este mijlocul privilegiat prin care se ajunge la un asemenea scop. De fapt, Cuvântul lui Dumnezeu este cel care, prin lucrarea Duhului Sfânt, ne conduce mereu din nou la adevărul întreg (cfr Benedict XVI, Către participanții la Congresul Internațional pentru cel de-al XL-a aniversar al Constituției dogmatice «Dei Verbum», în: Insegnamenti, vol. I, 2005, pp. 552-553). Și să-l rugăm pe Domnul să ne dea astăzi gânditori, teologi, exegeți care să descopere această pluridimensionalitate, această actualitate permanentă a Sfintei Scripturi, noutatea sa pentru zilele noastre. Să ne rugăm ca Domnul să ne ajute să citim în mod orant (rugător) Sfânta Scriptură, să ne hrănim cu adevărat din adevărata pâine a vieții, din Cuvântul său.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 25.04.2007
Publicarea pe acest sit: 25.04.2007
Etichete: ,

Lasă un răspuns