Audienţa generală de miercuri

Sfântul Paul
Paul, cei doisprezece și Biserica pre-paulină
miercuri, 24 septembrie 2008

Iubiți frați și surori,

Aș vrea să vorbesc astăzi despre relația dintre sfântul Paul și apostolii care l-au precedat în urmarea lui Cristos. Aceste raporturi au fost marcate mereu de respect profund și de acea franchețe pe care Paul o avea din apărarea adevărului evangheliei. Chiar dacă el, în practică, era contemporan al lui Isus din Nazaret, nu a avut niciodată oportunitatea de a-l întâlni, în timpul vieții sale publice. Pentru aceasta, după fulgerarea pe drumul Damascului, a simțit nevoia de a-i consulta pe primii discipoli ai Învățătorului, care au fost aleși de el pentru ca să-i ducă evanghelia până la marginile lumii.

În Scrisoarea către Galateni Paul redactează o importantă dare de seamă cu privire la contactele pe care le-a avut cu câțiva dintre cei doisprezece: înainte de toate cu Petru care a fost ales ca și Kephas, cuvântul aramaic care înseamnă stâncă, pe care se zidea Biserica (cf. Gal 1,18), cu Iacob, „fratele Domnului” (cf. Gal 1,19), și cu Ioan (cf. Gal 2,9): Paul nu ezită să-i recunoască drept „coloane” ale Bisericii. Deosebit de semnificativă este întâlnirea cu Chefa (Petru), care a avut loc la Ierusalim: Paul a rămas la el 15 zile pentru „a-l consulta” (cf. Gal 1,19), adică pentru a fi informat despre viața pământească a Celui Înviat, care-l „înșfăcase” pe drumul Damascului și-i schimba, în mod radical, existența: din persecutor față de Biserica lui Dumnezeu devenise evanghelizator al acelei credințe în Mesia răstignit și Fiu al lui Dumnezeu, pe care în trecut încercase s-o distrugă (cf. Gal 1,23).

Ce gen de informații a avut Paul despre Isus Cristos în cei trei ani care au urmat după întâlnirea din Damasc? În prima Scrisoare către Corinteni putem observa două texte, pe care Paul le-a cunoscut la Ierusalim și care fuseseră deja formulate ca elemente centrale ale tradiției creștine, tradiție constitutivă. El le transmite verbal, așa cum le-a primit, cu o formulă foarte solemnă: „Vă transmit ceea ce am primit și eu”. Adică insistă pe fidelitatea față de ceea ce el însuși a primit și ceea ce în mod fidel transmite noilor creștini. Sunt elemente constitutive și se referă la Euharistie și la înviere; e vorba de texte deja formulate în anii 30. Ajungem astfel la moartea, îngroparea în inima pământului și la învierea lui Isus (cf. 1Cor 15,3-4). Să le luăm pe rând: cuvintele lui Isus la Ultima Cină (cf. 1Cor 11,23-25) sunt realmente pentru Paul centrul vieții Bisericii: Biserica se zidește pornind de la acest centru, devenind astfel ea însăși. În afară de acest centru euharistic, în care se naște mereu din nou Biserica – și pentru toată teologia sfântului Paul, pentru toată gândirea sa – aceste cuvinte au avut un impact însemnat asupra relației personale a lui Paul cu Isus. Pe de o parte atestă că Euharistia luminează blestemul crucii, făcând-o binecuvântare (Gal 3,13-14), și pe de altă parte explică însemnătatea însăși morții și învierii lui Isus. În scrisorile sale acel „pentru voi” din instituirea euharistică devine acel „pentru mine” (Gal 2,20), personalizând, știind că în acel „voi” el însuși era cunoscut și iubit de către Isus și de cealaltă parte „pentru toți” (2Cor 5,14): acest „pentru voi” devine „pentru mine” și „pentru Biserică” (Ef 5,25), adică și „pentru toți” al sacrificiului expiator al crucii (cf. Rom 3,25). De către și în Euharistie Biserica se zidește și se recunoaște ca „trup al lui Cristos” (cf. 1Cor 12,27), alimentat în fiecare zi de puterea Duhului Celui Înviat.

Celălalt text, despre înviere, ne transmite din nou aceeași formulă de fidelitate. Scrie sfântul Paul: „Căci v-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit și eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat și a înviat a treia zi, după Scripturi. Și i s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece” (1Cor 15,3-5). Și în această tradiție transmisă lui Paul revine acel „pentru păcatele noastre”, care pune accentul pe dăruirea de sine Tatălui pe care a făcut-o Isus, pentru a ne elibera de păcate și de moarte. Din această dăruire de sine Paul va scoate expresiile cele mai implicatoare și fascinante ale raportului nostru cu Cristos: „Pe cel care nu a cunoscut păcatul el l-a făcut păcat de dragul nostru pentru ca noi să cunoaștem justificarea lui Dumnezeu în el” (2Cor 5,21); „Căci voi cunoașteți harul Domnului nostru Isus Cristos, care din iubire față de voi, deși era bogat, s-a făcut sărac pentru ca, prin sărăcia lui, voi să vă îmbogățiți” (2Cor 8,9). Merită de amintit comentariul prin care pe atunci călugărul augustinian, Martin Luther, însoțea aceste expresii paradoxale ale lui Paul: „Acesta este misterul grandios al harului divin față de păcătoși: că printr-un schimb minunat păcatele noastre nu mai sunt ale noastre, ci ale lui Cristos, și dreptatea lui Cristos nu mai este a lui Cristos, ci a noastră” (Comentariu la Psalmi din anul 1513-1515). Și astfel suntem mântuiți.

În kerygma (vestea) originală, transmisă din gură în gură, merită să fie semnalată folosirea verbului „a înviat”, în loc de „a fost înviat” care ar fi fost mai logic de folosit, în continuitate cu „a murit… și a fost înmormântat”. Forma verbală „a înviat” este aleasă pentru a sublinia că învierea lui Cristos are incidență până în prezentul existenței credincioșilor: putem să-l traducem cu „a înviat și continuă să trăiască” în Euharistie și în Biserică. Astfel toate Scripturile dau mărturie despre moartea și învierea lui Cristos pentru că – așa cum va scrie Ugo de San Vittore – „toată Scriptura divină constituie o singură carte și această singură carte este Cristos, pentru că toată Scriptura vorbește despre Cristos și are în Cristos împlinirea sa” (De arca Noe, 2,8). Dacă sfântul Ambroziu din Milano va putea spune că „în Scriptură noi îl citim pe Cristos”, este pentru că Biserica de la începuturi a recitit toate Scripturile lui Israel pornind de la Cristos și întorcându-se la Cristos.

Scandarea aparițiilor Celui Înviat lui Chefa, celor doisprezece, la peste cinci sute de frați și lui Iacob se încheie cu aluzia la apariția personală, primită de Paul pe drumul Damascului: „Ultimului dintre toți, ca unui născut înainte de vreme, mi s-a arătat și mie” (1Cor 15,8). Deoarece el a persecutat Biserica lui Dumnezeu, în această mărturisire exprimă nevrednicia sa în a fi considerat apostol, la același nivel cu aceia care l-au precedat: însă harul lui Dumnezeu nu a fost zadarnic în el (cf. 1Cor 15,10). Este importantă identitatea și unicitatea vestirii evangheliei: fie ei, fie eu predicăm aceeași credință, aceeași evanghelie a lui Isus Cristos mort și înviat care se dăruiește în preasfânta Euharistie.

Importanța pe care el o conferă Tradiției vii a Bisericii, pe care o transmite comunităților sale, demonstrează cât de greșită este viziunea celor care-i atribuie lui Paul inventarea creștinismului: înainte de a-l evangheliza pe Isus Cristos, Domnul său, el l-a întâlnit pe drumul Damascului și l-a frecventat în Biserică, respectându-i viața în cei doisprezece și în cei care l-au urmat pe drumurile din Galileea. În următoarele cateheze vom avea ocazia de a aprofunda contribuțiile pe care Paul le-a dat Bisericii de la începuturi; dar misiunea primită de la Cel Înviat în vederea evanghelizării neamurilor are nevoie să fie confirmată și garantată de cei care i-au dat lui și lui Barnaba mâna dreaptă, în semn de aprobare a apostolatului lor și a evanghelizării lor și de primire în comuniunea unică a Bisericii lui Cristos (cf. Gal 2,9). Se înțelege deci că expresia „chiar dacă l-am cunoscut pe Cristos după trup” (2Cor 5,16) nu înseamnă că existența sa pământească a avut o relevanță scăzută pentru creșterea noastră în credință, ci că din momentul învierii sale el schimbă modul nostru de a ne relaționa cu el. El este, în același timp, Fiul lui Dumnezeu, „născut după trup din descendența lui David, rânduit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfințeniei prin învierea din morți”, așa cum va aminti Paul la începutul Scrisorii către Romani (1,3-4).

Cu cât încercăm mai mult să găsim urmele lui Isus din Nazaret pe drumurile din Galileea, cu atât putem înțelege mai mult că el a luat asupra sa omenitatea noastră, împărtășind-o în toate, în afară de păcat. Credința noastră nu se naște dintr-un mit, nici dintr-o idee, ci din întâlnirea cu Cel Înviat, în viața Bisericii.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 24.09.2008
Publicarea pe acest sit: 24.09.2008
Etichete: , ,

Lasă un răspuns