Audienţa generală de miercuri

Ce este credința?
miercuri, 24 octombrie 2012

Iubiți frați și surori,

Miercurea trecută, cu începutul Anului Credinței, am început o nouă serie de cateheze despre credință. Și astăzi aș vrea să reflectez cu voi despre o problemă fundamentală: ce este credința? Mai are sens credința într-o lume în care știința și tehnica au deschis orizonturi inimaginabile până cu puțin timp în urmă? Ce înseamnă astăzi a crede? De fapt, în timpul nostru este necesară o reînnoită educație la credință, care să cuprindă desigur o cunoaștere a adevărurilor sale și a evenimentelor mântuirii, dar care mai ales să se nască dintr-o adevărată întâlnire cu Dumnezeu în Isus Cristos, din iubirea față de El, din a pune încrederea în El, așa încât toată viața să fie implicată.

Astăzi, împreună cu atâtea semne de bine, crește în jurul nostru și un anumit deșert spiritual. Uneori există senzația, din anumite evenimente pe care le aflăm în fiecare zi, că lumea nu merge spre construirea unei comunități mai fraterne și mai pașnice; înseși ideile de progres și de bunăstare își arată și umbrele lor. În pofida măreției descoperirilor științei și a succeselor tehnicii, astăzi omul nu pare să fi devenit mai liber, mai uman; rămân atâtea forme de exploatare, de manipulare, de violență, de samavolnicie, de nedreptate… Apoi, un anumit tip de cultură ne-a educat ca să ne mișcăm numai în orizontul lucrurilor, al lucrurilor care se fac, să credem numai în ceea ce putem vedea și atinge cu propriile mâini. Însă, pe de altă parte, crește și numărul celor care se simt dezorientați și, căutând să meargă dincolo de o viziune numai orizontală despre realitate, sunt disponibili să creadă în tot și în contrariul său. În acest context reies în evidență câteva întrebări fundamentale, care sunt mult mai concrete decât par la prima vedere: Ce sens are faptul de a trăi? Există un viitor pentru om, pentru noi și pentru noile generații? În ce direcție trebuie să orientăm alegerile libertății noastre pentru un rezultat bun și fericit al vieții? Ce anume ne așteaptă dincolo de pragul morții?

Din aceste întrebări de nesuprimat reiese că lumea planificării, a calcului exact și a experimentării, într-un cuvânt cunoașterea ce vine din știință, deși este importantă pentru viața omului, nu este suficientă de una singură. Noi avem nevoie nu numai de pâinea materială, avem nevoie de iubire, de sens și de speranță, de un fundament sigur, de un teren solid care să ne ajute să trăim cu un sens autentic chiar și în crize, în momentele de întuneric, în dificultățile și în problemele zilnice. Credința ne dăruiește tocmai asta: este o încredințare încrezătoare unui „Tu”, care este Dumnezeu, care îmi dă o certitudine diferită, dar nu mai puțin solidă decât aceea care îmi vine dintr-un calcul exact sau din știință. Credința nu este un simplu asentiment intelectual al omului dat adevărurilor speciale despre Dumnezeu; este un act prin care mă încredințez în mod liber unui Dumnezeu care este Tată și mă iubește; este adeziune la un „Tu” care îmi dăruiește speranță și încredere. Desigur, această adeziune la Dumnezeu nu este lipsită de conținuturi: cu ea suntem conștienți că însuși Dumnezeu ni s-a arătat nouă în Cristos, și-a făcut cunoscută fața Sa și s-a apropiat realmente de fiecare dintre noi. Mai mult, Dumnezeu a revelată că iubirea Sa față de om, față de fiecare dintre noi, este fără măsură: pe Cruce, Isus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu făcut om, ne arată în modul cel mai luminos la ce punct ajunge această iubire, până la dăruirea de Sine, până la jertfa totală. Cu misterul Morții și Învierii lui Cristos, Dumnezeu coboară până în adâncul umanității noastre pentru a o duce din nou la El, pentru a o ridica la înălțimea Sa.

Credința înseamnă a crede în această iubire a lui Dumnezeu care nu dispare în fața răutății omului, în fața răului și a morții, ci este capabilă să transforme orice formă de sclavie, dăruind posibilitatea mântuirii. Așadar, a avea credință înseamnă a întâlni acest „Tu”, pe Dumnezeu, care mă susține și îmi acordă promisiunea unei iubiri indestructibile care nu numai că aspiră la veșnicie, ci o dăruiește; înseamnă a mă încredința lui Dumnezeu cu atitudinea copilului, care știe bine că toate dificultățile sale, toate problemele sale sunt în siguranță în acel „tu” al mamei. Și această posibilitate de mântuire prin credință este un dar pe care Dumnezeu îl oferă tuturor oamenilor. Cred că ar trebui să medităm mai des – în viața noastră cotidiană, caracterizată de probleme și situații uneori dramatice – asupra faptului că a crede creștinește înseamnă această abandonarea a mea cu încredere în sensul profund care mă susține pe mine și susține lumea, acel sens pe care noi nu suntem în stare să ni-l dăm, ci numai să îl primim ca dar, și care este fundamentul pe care putem trăi fără frică. Și această certitudine eliberatoare și asiguratoare a credinței trebuie să fim capabili să o vestim prin cuvânt și să o arătăm prin viața noastră de creștini.

Însă vedem în jurul nostru în fiecare zi că mulți rămân indiferenți sau refuză să primească această vestire. La sfârșitul Evangheliei lui Matei, avem astăzi cuvintele dure ale Celui Înviat care spune: „Cine va crede și va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede va fi condamnat” (Mc. 16,16), se pierde pe sine însuși. Aș vrea să vă invit să reflectăm asupra acestui lucru. Încrederea în acțiunea Duhului Sfânt trebuie să ne stimuleze mereu să mergem și să predicăm Evanghelia, la mărturia curajoasă a credinței; dar, în afară de posibilitatea unui răspuns pozitiv la darul credinței, există și riscul refuzului Evangheliei, a neprimirii întâlnirii vitale cu Cristos. Sfântul Augustin punea deja această problemă într-un comentariu al său la parabola semănătorului: „Noi vorbim”, spunea el, „aruncăm sămânța, însămânțăm. Exisă cei care disprețuiesc, cei care reproșează, cei care își bat joc. Dacă noi ne temem de aceștia, nu mai avem nimic de semănat și în ziua secerișului vom rămâne fără recoltă. De aceea să vină sămânța din pământul bun” (Discursuri despre disciplina creștină, 13, 14: PL 40, 677-678). Așadar refuzul nu ne poate descuraja. Ca și creștini suntem mărturie a acestui teren fertil: credința noastră, fie ea și cu limitele noastre, arată că există pământ bun, unde sămânța Cuvântului lui Dumnezeu produce roade îmbelșugate de dreptate, de pace și de iubire, de nouă umanitate, de mântuire. Și toată istoria Bisericii, cu toate problemele, demonstrează că există și pământul bun, există sămânța bună și aduce rod.

Dar să ne întrebăm: de unde ia omul acea deschidere a inimii și a minții pentru a crede în Dumnezeul care s-a făcut vizibil în Isus Cristos mort și înviat, pentru a-i câștiga mântuirea, așa încât El și Evanghelia Sa să fie călăuza și lumina existenței? Răspuns: noi putem crede în Dumnezeu pentru că El se apropie de noi și ne atinge, pentru că Duhul Sfânt, dar al Celui Înviat, ne face capabili să îl primim pe Dumnezeul cel viu. Așadar credința este înainte de toate un dar supranatural, un dar al lui Dumnezeu. Conciliul Vatican II afirmă: „Pentru a oferi lui Dumnezeu această credință, omul are nevoie de harul Lui, care îi iese în întâmpinare și îl ajută, precum și de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt, care să îi miște inima și să i-o îndrepte spre Dumnezeu, să îi deschidă ochii minții și să îi facă «pe toți să îmbrățișeze și să creadă cu bucurie adevărul»” (Constituția dogmatică Dei Verbum 5). La baza drumului nostru de credință este Botezul, Sacramentul care ni-l dăruiește pe Duhul Sfânt, făcându-ne să devenim fii ai lui Dumnezeu în Cristos și marchează intrarea în comunitatea credinței, în Biserică: nu se crede de la sine, fără ajutorul harului Duhului; și nu credem singuri, ci împreună cu frații. De la Botez încoace, fiecare credincios este chemat să retrăiască și să își însușească această mărturisire de credință, împreună cu frații.

Credința este dar al lui Dumnezeu, dar este și act profund liber și uman. Catehismul Bisericii Catolice spune aceasta cu claritate: „Credința nu este posibilă decât prin harul și ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt. Nu este mai puțin adevărat că a crede este un act autentic uman. Nu este contrar nici libertății, nici minții omului” (nr. 154). Mai mult, le implică și le exaltă, într-un pariu de viață care este ca un exod, adică o ieșire din noi înșine, din propriile siguranțe, din propriile scheme mintale, pentru a ne încredința acțiunii lui Dumnezeu care ne indică drumul pentru a dobândi adevărata libertate, identitatea noastră umană, bucuria adevărată a inimii, pacea cu toți. A crede înseamnă a ne încredința cu toată libertatea și cu bucurie planului providențial al lui Dumnezeu privitor la istorie, așa cum a făcut patriarhul Abraham, așa cum a făcut Maria din Nazaret. Așadar, credința este un asentiment cu care mintea noastră și inima noastră spun „da”-ul lor lui Dumnezeu, mărturisind că Isus este Domnul. Și acest „da” transformă viața, îi deschide drumul spre o plinătate de semnificație, o face astfel nouă, bogată în bucurie și în speranță vrednică de încredere.

Dragi prieteni, timpul nostru cere creștini care au fost captivați de Cristos, care să crească în credință grație familiarității cu Sfânta Scriptură și Sacramentele. Persoane care să fie aproape, ca o carte deschisă, care relatează experiența vieții noi în Duhul Sfânt, prezența acelui Dumnezeu care ne susține pe drum și ne deschide spre viața care nu se va sfârși niciodată. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 24.10.2012
Publicarea pe acest sit: 24.10.2012
Etichete: , ,

Lasă un răspuns