Audiența generală de miercuri

Speranța creștină – 23.
Emaus, drumul speranței
miercuri, 24 mai 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Astăzi aș vrea să mă opresc asupra experienței celor doi discipoli de la Emaus, despre care vorbește Evanghelia lui Luca (cf. 24,13-35). Să ne imaginăm scena: doi bărbați merg dezamăgiți, triști, convinși că lasă în urma lor amărăciunea unei vieți terminate rău. Înainte de acel Paște erau plini de entuziasm: convinși că acele zile aveau să fie decisive pentru așteptările lor și pentru speranța întregului popor. Isus, căruia își încredințaseră viața lor, părea că a ajuns în sfârșit la bătălia decisivă: acum avea să-și manifeste puterea sa, după o lungă perioadă de pregătire și de ascundere. Asta era ceea ce așteptau ei. Și nu a fost așa.

Cei doi pelerini cultivau o speranță numai umană, care acum se făcea țândări. Acea cruce ridicată pe Calvar era semnul cel mai elocvent al unei înfrângeri pe care nu o pronosticaseră. Dacă într-adevăr acel Isus era după inima lui Dumnezeu, trebuiau să concludă că Dumnezeu era slab, lipsit de apărare în mâinile celor violenți, incapabil să opună rezistență răului.

Astfel, în acea dimineață de duminică, acești doi fug din Ierusalim. În ochi au încă evenimentele pătimirii, moartea lui Isus; și în suflet frământarea dureroasă cu privire la acele evenimente, în timpul odihnei forțate de sâmbătă. Acea sărbătoare de Paște, care trebuia să intoneze cântarea eliberării, s-a transformat în schimb în ziua cea mai dureroasă din viața lor. Părăsesc Ierusalimul pentru a merge în altă parte, într-un sat liniștit. Au tot aspectul de persoane care au intenția de a înlătura o amintire care arde. Așadar sunt pe drum și merg, triști. Acest scenariu – drumul – fusese deja important în relatările din Evanghelii; acum va deveni și mai mult, în momentul în care se începe să se povestească istoria Bisericii.

Întâlnirea lui Isus cu cei doi discipoli pare să fie total întâmplătoare: se aseamănă cu una din multele intersectări care se întâmplă în viață. Cei doi discipoli merg gânditori și un necunoscut li se alătură. Este Isus; însă ochii lor nu sunt în măsură să-l recunoască. Și atunci Isus începe „terapia speranței”. Ceea ce se întâmplă pe acest drum este o terapie a speranței. Cine o face? Isus.

Înainte de toate întreabă și ascultă: Dumnezeu nostru nu este un Dumnezeu invadator. Chiar dacă El cunoaște deja motivul dezamăgirii celor doi, le lasă timp pentru a putea analiza în profunzime amărăciunea care i-a cuprins. Rezultă o mărturisire care este un refren al existenței umane: „Noi speram, dar… Noi speram, dar…” (v. 21). Câte tristeți, câte înfrângeri, câte eșecuri există în viața fiecărei persoane! În fond suntem toți cam ca acei doi discipoli. De câte ori în viață am sperat, de câte ori ne-am simțit la un pas de fericire și apoi ne-am trezit la pământ dezamăgiți. Dar Isus merge cu toate persoanele descurajate care înaintează cu capul plecat. Și mergând cu ei, în manieră discretă, reușește să redea speranță.

Isus le vorbește înainte de toate prin Scripturi. Cine ia în mână cartea lui Dumnezeu nu va întâlni istorii de eroism ușor, campanii fulminante de cucerire. Adevărata speranță nu este niciodată la preț mic: trece mereu prin înfrângeri. Speranța celui care nu suferă, probabil nici nu e speranță. Lui Dumnezeu nu-i place să fie iubit cum s-ar iubi un conducător care trage după el la victorie poporul său nimicind în sânge pe adversarii săi. Dumnezeul nostru este o lumină slabă care arde într-o zi de frig și de vânt și oricât ar părea de fragilă prezența sa în această lume, El a ales locul pe care toți îl detestăm.

Apoi Isus pentru cei doi discipoli gestul-bază al oricărei Euharistii: ia pâinea, o binecuvântează, o frânge și o dă. În această serie de gesturi oare nu este toată istoria lui Isus? Și în fiecare Euharistie nu este și semnul a ce anume trebuie să fie Biserica? Isus ne ia, ne binecuvântează, „frânge” viața noastră – pentru că nu există iubire fără jertfă – și o oferă altora, o oferă tuturor.

Este o întâlnire rapidă, aceea a lui Isus cu cei doi discipoli de la Emaus. Însă în ea este tot destinul Bisericii. Ne relatează că o comunitate creștină nu stă închisă într-o cetate fortificată, ci merge în mediul său cel mai vital, adică drumul. Și acolo întâlnește persoanele, cu speranțele lor și dezamăgirile lor, uneori apăsătoare. Biserica ascultă istoriile tuturor, așa cum reies din sertarul conștiinței personale; pentru a oferi după aceea Cuvântul de viață, mărturia iubirii, iubire fidelă până la sfârșit. Și atunci inima persoanelor arde din nou de speranță.

Noi toți, în viața noastră, am avut momente dificile, întunecate; momente în care mergeam triști, gânditori, fără orizonturi, numai un zid în față. Și Isus este mereu alături de noi pentru a ne da speranța, pentru a ne încălzi inima și a ne spune: „Mergi înainte, eu sunt cu tine. Mergi înainte”. Secretul drumului care conduce la Emaus este în întregime aici: chiar și prin aparențele contrare, noi continuăm să fim iubiți și Dumnezeu nu va înceta niciodată să ne iubească. Dumnezeu va merge cu noi mereu, mereu, chiar și în momentele cele mai dureroase, chiar și în momentele cel mai urâte, chiar și în momentele înfrângerii: acolo este Domnul. Și aceasta este speranța noastră. Să mergem înainte cu această speranță! Pentru că El este alături de noi și merge cu noi, mereu!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 24.05.2017
Publicarea pe acest sit: 24.05.2017
Etichete: ,

Comments are closed