Audienţa generală de miercuri

Petru apostolul
miercuri, 24 mai 2006

Dragi frați și surori,

În aceste cateheze medităm asupra Bisericii. Am spus deja că Biserica trăiește în persoane și de aceea, în ultima cateheză, am început să medităm asupra figurii fiecărui apostol, începând cu sfântul Petru. Am văzut două etape decisive ale vieții sale: chemarea lângă lacul Galileii și apoi mărturisirea de credință: „Tu ești Cristos, Mesia”. O mărturisire, am spus, încă insuficientă, inițială și care rămâne deschisă. Sfântul Petru începe un drum de ucenicie. Și astfel această mărturisire inițială poartă în sine, ca într-o sămânță, viitoarea credință a Bisericii. Astăzi dorim să analizăm alte două evenimente importante ale vieții sfântului Petru: înmulțirea pâinilor – am auzit în fragmentul citit acum întrebarea Domnului și răspunsul lui Petru – și apoi acela în care Domnul îl cheamă pe Petru să fie păstor al Bisericii universale.

Să începem cu evenimentul înmulțirii pâinilor. Voi știți că poporul l-a ascultat pe Domnul ore în șir. La sfârșit Isus a spus: Sunt obosiți, flămânzi, trebuie să le dăm de mâncare acestor oameni. Apostolii l-au întrebat: Dar cum? Și Andrei, fratele lui Petru, îi arată lui Isus un băiat care avea cu sine cinci pâini și doi pești. Ce sunt acestea însă la atâtea persoane, se întreabă apostolii. Domnul însă pune lumea să se așeze și împarte aceste cinci pâini și acești doi pești. Și toți s-au săturat. Mai mult încă, Domnul le cere Apostolilor, și între ei și lui Petru, să adune ceea ce a rămas: douăsprezece coșuri cu firimituri (Ioan 6,12-13). După aceea lumea, văzând această minune – care pare să fie noutatea atât de mult așteptată a unei noi „mane”, a darului pâinii din cer – vrea să și-l facă rege. Dar Isus nu acceptă și se retrage pe munte pentru a se ruga singur. În ziua următoare, Isus aflat pe malul celălalt al lacului, în sinagoga din Cafarnaum, a interpretat minunea – nu în sensul unei regalități asupra Israelului cu o putere din această lume, așa cum aștepta lumea, ci în sensul dăruirii de sine: „Pâinea pe care o voi da eu este trupul meu pentru viața lumii” (Ioan 6,51). Isus vestește crucea și odată cu ea adevărata înmulțire a pâinilor, pâinea euharistică – modul său absolut nou de a fi rege, un mod total contrar așteptărilor mulțimii.

Putem înțelege că aceste cuvinte ale Învățătorului – care nu vrea să facă în fiecare zi o înmulțire a pâinilor, care nu vrea să ofere Israelului o putere a acestei lumi – au fost într-adevăr dificile, chiar inacceptabile pentru oameni. „Ne dă trupul său”: ce vrea să însemne aceasta? Și pentru ucenici este inacceptabil ceea ce spune Isus în acest moment. Era și este pentru inima noastră, pentru mentalitatea noastră, un cuvânt greu, care pune la încercare credința (cf. Ioan 6,60). Mulți dintre ucenici s-au îndepărtat de El. Ei vroiau pe cineva care să reînnoiască într-adevăr statul Israel, al poporului său, și nu pe cineva care spune: „Vă dau trupul meu”. Ne putem imagina că aceste cuvinte ale lui Isus au fost dificile și pentru Petru, care în Cezareea lui Filip s-a opus profeției crucii. Totuși, atunci când Isus i-a întrebat pe cei doisprezece „Nu cumva vreți să plecați și voi?”, Petru a reacționat cu elanul inimii sale generoase, condus de Duhul Sfânt. În numele tuturor a răspuns cu acele cuvinte nemuritoare, care sunt și cuvintele noastre: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice; iar noi am crezut și am cunoscut că tu ești sfântul lui Dumnezeu” (cf. Ioan 6,66-69).

Aici, ca și în Cezareea, prin cuvintele sale Petru începe mărturisirea de credință cristologică a Bisericii și devine glasul celorlalți apostoli și al nostru, al creștinilor din toate timpurile. Aceasta nu înseamnă însă că el a înțeles deja misterul lui Cristos în toată profunzimea sa. Credința sa era încă o credință inițială, o credință aflată pe drum; va ajunge la adevărata deplinătate doar prin experiența evenimentelor pascale. Oricum însă era deja credință, o credință deschisă la o realitate mai mare – deschisă mai ales pentru că nu era credință în ceva, ci o credință în Cineva: în El, Cristos. La fel și credința noastră este mereu o credință inițială și trebuie să străbatem încă un drum lung. Este esențial însă ca și credința noastră să fie o credință deschisă și să ne lăsăm conduși de Isus, pentru că El nu doar cunoaște calea, ci este Calea.

Generozitatea impetuoasă a lui Petru nu îl ferește însă de riscurile proprii slăbiciunii umane. Acest lucru îl putem recunoaște și noi din propria noastră viață. Petru l-a urmat pe Isus cu elan, a depășit proba credinței, abandonându-se lui Isus. Vine însă momentul în care și el cedează fricii și cade: își trădează Învățătorul (cf. Marcu 14,66-72). Școala credinței nu este un marș triumfal, ci un drum presărat cu suferințe și iubire, cu încercări și mărturisiri de credință pe care trebuie să le reînnoim zilnic. Petru care promisese fidelitate absolută, cunoaște gustul amar și umilința renegării: îndrăznețul învață pe propria-i piele umilința. Și Petru trebuie să învețe să accepte că este slab și are nevoie de iertare. Când în sfârșit îi cade masca și înțelege adevărul inimii sale slabe de păcătos credincios, izbucnește într-un eliberator plâns de căință. După acest plâns el este de acum gata pentru misiunea sa.

Într-o dimineață de primăvară această misiune îi va fi încredințată de Isus cel înviat. Întâlnirea va avea loc pe malurile lacului Tiberiadei. Evanghelistul Ioan ne prezintă dialogul care are loc între Isus și Petru în acele împrejurări. Iese în evidență un joc de cuvinte foarte semnificativ. În greacă cuvântul „fileo” exprimă iubirea prietenie, tandră dar nu deplină, în timp ce cuvântul „agapao” semnifică iubirea fără rezerve, totală și necondiționată. Isus îl întreabă pe Petru prima dată: „Simon… mă iubești tu (agapas-me)” cu această iubire totală și necondiționată (cf. Ioan 21,15)? Înainte de experiența trădării, apostolul ar fi răspuns cu siguranță: „Te iubesc (agapo-se) necondiționat”. Acum, când a cunoscut amara tristețe a infidelității, drama propriei slăbiciuni, spune cu umilință: „Doamne, te iubesc (filo-se)”, adică „te iubesc cu săraca mea iubire omenească”. Cristos insistă: „Simon, mă iubești tu cu această iubire totală pe care eu o doresc?” Și Petru repetă răspunsul umilei sale iubiri omenești: „Kyrie, filo-se„, „Doamne, te iubesc așa cum știu să iubesc”. A treia oară Isus îi spune lui Simon doar: „Fileis-me?„, „Mă iubești?” Simon înțelege că lui Isus îi este suficientă săraca sa iubire, unica iubire de care este capabil, și totuși este întristat că Domnul a trebuit să îi spună astfel. De aceea i-a răspuns: „Doamne, tu știi totul, tu știi că te iubesc (filo-se)”. S-ar putea spune astfel că Isus s-a adaptat lui Petru mai degrabă decât Petru lui Isus! Tocmai această adaptare divină este cea care dă speranță ucenicului, care a cunoscut suferința infidelității. De aici se naște încrederea care îl face capabil să îl urmeze până la sfârșit. „Aceasta a spus-o, arătând cu ce moarte îl va preamări pe Dumnezeu. După ce a spus aceasta, i-a zis: ‘Urmează-mă'” (Ioan 21,19).

Din acea zi Petru l-a „urmat” pe Învățător având conștiința clară a propriei fragilități; dar această conștiință nu l-a descurajat. El știa într-adevăr că poate conta pe prezența Celui Înviat alături de el. De entuziasmul naiv al adeziunii inițiale, trecând prin experiența dureroasă a renegării și plânsul convertirii, Petru a ajuns să se încreadă în acel Isus care s-a adaptat la săraca sa capacitate de a iubi. Și ne arată astfel și nouă calea, în ciuda întregii noastre slăbiciuni. Știm că Isus se adaptează la această slăbiciune a noastră. Noi îl urmăm cu săraca noastră capacitate de a iubi și știm că Isus este bun și ne primește. Petru a parcurs un drum lung care l-a făcut un martor de încredere, „piatră” a Bisericii, pentru că a fost în mod constant deschis acțiunii Duhului lui Isus. Petru însuși se va numi drept „martor al suferințelor lui Cristos și părtaș al gloriei care se va arăta” (1Petru 5,1). Când va scrie aceste cuvinte va fi deja bătrân, orientat spre sfârșitul vieții sale pe care o va sigila cu martiriul. Va fi în măsură atunci să descrie adevărata bucurie și să indice de unde anume poate fi ea dobândită: izvorul este Cristos în care să credem și pe care să îl iubim cu slaba dar sincera noastră credință, în ciuda fragilității noastre. De aceea va scrie creștinilor comunității sale, și ne-o spune și nouă: „Pe el, fără să-l fi văzut, îl iubiți; fără a-l vedea, dar crezând în el, tresăriți de o bucurie negrăită și preamărită, încredințați că veți ajunge la țelul credinței voastre: mântuirea sufletelor” (1Petru 1,8-9).

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 24.05.2006
Publicarea pe acest sit: 29.05.2006
Etichete: ,

Lasă un răspuns