Audienţa generală de miercuri

Familia – 20. Rănile (I)
miercuri, 24 iunie 2015

Iubiți frați și surori, bună ziua!

În ultimele cateheze am vorbit despre familia care trăiește fragilitățile condiției umane, sărăcia, boala, moartea. În schimb astăzi reflectăm asupra rănilor care se deschid chiar în cadrul conviețuirii familiale. Adică atunci când, chiar în familie, ni se face rău. Lucrul cel mai urât! Știm bine că în nici o istorie familială nu lipsesc momentele în care intimitatea afectelor cele mai dragi este ofensată de comportamentul membrilor săi. Cuvinte și acțiuni (și omisiuni!) care, în loc să exprime iubire, o sustrag sau, mai rău, o mortifică. Atunci când aceste răni, care încă sunt remediabile, sunt neglijate, se agravează: se transformă în prepotență, ostilitate, dispreț. Și la acel punct pot să devină sfâșieri profunde, care despart soț și soție, și induc să se caute în altă parte înțelegere, sprijin și consolare. Dar adesea aceste „susțineri” nu se gândesc la binele familiei!

Golirea iubirii conjugale răspândește resentiment în relații. Și adesea dezagregarea „alunecă” asupra copiilor. Iată, copiii. Aș vrea să mă opresc un pic asupra acestui punct. În pofida sensibilității noastre aparent evoluate și a tuturor analizelor noastre psihologice rafinate, mă întreb dacă nu ne-am anesteziat și față de rănile din sufletul copiilor. Cu cât se încearcă mai mult să se compenseze cu cadouri și gustări, cu atât mai mult se pierde sensul rănilor sufletului – mai dureroase și profunde. Vorbim mult despre tulburări comportamentale, despre sănătatea psihică, despre bunăstarea copilului, despre neliniștea părinților și a copiilor… Dar mai știm ce anume este o rană a sufletului? Simțim povara muntelui care zdrobește sufletul unui copil, în familiile în care se tratează rău sau se provoacă rău, ajungând să se frângă legătura fidelității conjugale? Ce povară are în alegerile noastre – alegeri greșite, de exemplu – ce povară are sufletul copiilor? Când adulții își pierd capul, când fiecare se gândește la el însuși, când tata și mama își fac rău, sufletul copiilor suferă mult, simte un sentiment de disperare. Și sunt răni care lasă semnul pentru toată viața.

În familie, totul este legat împreună: când sufletul său este rănit în vreun punct, infecția îi contagiază pe toți. Și când un bărbat și o femeie, care s-au angajat să fie „un singur trup” și să formeze o familie, se gândesc în mod obsesiv la propriile exigențe de libertate și de gratificație, această distorsiune afectează profund inima și viața copiilor. De atâtea ori copiii se ascund pentru a plânge singuri… Trebuie să înțelegem bine acest lucru. Soțul și soția sunt un singur trup. Însă creaturile lor sunt carne din carnea lor. Dacă ne gândim la duritatea cu care Isus îi avertizează pe adulți să nu îi scandalizeze pe cei mici – am auzit textul din Evanghelie (cf. Mt 18,6) -, putem înțelege mai bine și cuvântul său despre responsabilitatea gravă de a păstra legătura conjugală care inițiază familia umană (cf. Mt 19,6-9). Când bărbatul și femeia au devenit un singur trup, toate rănile și toate abandonurile tatălui și mamei au incidență în carnea vie a copiilor. Este adevărat, pe de altă parte, că există cazuri în care separarea este inevitabilă. Uneori poate să devină chiar necesară din punct de vedere moral, când întocmai este vorba de a sustrage pe soțul mai slab, sau pe copiii mici, de la rănile mai grave cauzate de prepotență și de violență, de umilire și de exploatare, de înstrăinare și de indiferență.

Nu lipsesc, mulțumire fie lui Dumnezeu, cei care, susținuți de credință și de iubire față de copii, mărturisesc fidelitatea lor față de o legătură în care au crezut oricât de imposibil ar apărea să o readucă la viață. Însă nu toți cei despărțiți simt această vocație. Nu toți recunosc, în singurătate, un apel al Domnului adresat lor. În jurul nostru găsim diferite familii în situații așa-numite iregulare – mie nu-mi place acest cuvânt – și ne punem multe întrebări. Cum să le ajutăm? Cum să le însoțim? Cum să le însoțim pentru ca să nu devină copiii ostateci ai tatălui sau ai mamei? Să îi cerem Domnului o credință mare, pentru a privi realitatea cu privirea lui Dumnezeu; și o mare caritate, pentru a ne apropia de persoane cu inima sa milostivă.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 24.06.2015
Publicarea pe acest sit: 24.06.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns