Audienţa generală de miercuri

La începutul Anului Sfintei Preoții
miercuri, 24 iunie 2009

Iubiți frați și surori,

Vinerea trecută, 19 iunie, în solemnitatea Preasfintei Inimi a lui Isus și Ziua dedicată în mod tradițional rugăciunii pentru sfințirea preoților, am avut bucuria de a inaugura Anul Sfintei Preoții, stabilit cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la „nașterea pentru cer” a parohului de Ars, sfântul Ioan Maria Vianney. Intrând în bazilica „Sfântul Petru” pentru celebrarea vesperelor, aproape ca prim gest simbolic, m-am oprit în Capela Corului pentru a venera relicva acestui sfânt păstor de suflete: inima lui. Pentru ce un An al Sfintei Preoții? Pentru ce tocmai în amintirea sfântului paroh de Ars, care aparent nu a făcut nimic extraordinar?

Providența divină a făcut în așa fel încât figura lui să fie apropiată de cea a sfântului Paul. De fapt, în timp ce se încheie Anul Paulin, dedicat apostolului neamurilor, model de evanghelizator extraordinar care a făcut diferite călătorii misionare pentru a răspândi evanghelia, acest nou an jubiliar ne invită să privim la un țăran sărac devenit paroh umil, care și-a consumat slujirea sa pastorală într-un mic sat. Dacă cei doi sfinți diferă mult prin parcursurile de viață care i-au caracterizat – unul a trecut din regiune în regiune pentru a vesti evanghelia, celălalt a primit mii și mii de credincioși rămânând mereu în mica sa parohie -, există însă ceva fundamental care-i unește: și este identificarea lor totală cu propria slujire, comuniunea lor cu Cristos care-l făcea pe sfântul Paul să spună: „Am fost răstignit cu Cristos. Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine” (Gal 2,20). Și sfântului Ioan Maria Vianney îi plăcea să repete: „Dacă am avea credință, l-am vedea pe Dumnezeu ascuns în preot ca o lumină în spatele geamului, ca vinul amestecat cu apă”. Scopul acestui An al Sfintei Preoții, așa cum am scris în scrisoarea trimisă preoților pentru această ocazie, este de aceea favorizarea tinderii fiecărui preot „spre perfecțiunea spirituală de care depinde mai ales eficacitatea slujirii sale” și ajutarea înainte de toate a preoților și, împreună cu ei, a întregului popor al lui Dumnezeu, să redescopere și să revigoreze conștiința darului extraordinar și indispensabil de har pe care slujirea primită prin hirotonire o reprezintă pentru cel care l-a primit, pentru întreaga Biserică și pentru lume, care fără prezența reală a lui Cristos ar fi pierdută.

Fără îndoială, s-au schimbat condițiile istorice și sociale în care s-a aflat parohul de Ars și este corect să ne întrebăm cum pot preoții să-l imite în întruchiparea cu propria slujire în actualele societăți globalizate. Într-o lume în care viziunea comună despre viață cuprinde tot mai puțin sacrul, în locul căruia, „funcționalitatea” devine singura categorie decisivă, concepția catolică despre preoție ar putea risca să piardă considerația sa naturală, uneori chiar în interiorul conștiinței ecleziale. Destul de des, atât în ambientele teologice, ca și în practica pastorală concretă și de formare a clerului, se confruntă, și uneori se opun, două concepte diferite de preoție. Prezentam în această privință în urmă cu câțiva ani că există „pe de o parte o concepție social-funcțională care definește esența preoției cu conceptul de ‘slujire’: slujirea comunității, în îndeplinirea unei funcții… Pe de altă parte există concepția sacramentală-ontologică, desigur, care nu neagă caracterul de slujire al preoției, o vede însă ancorată în ființa slujitorului și consideră că această ființă este determinată de un dar acordat de Domnul prin medierea Bisericii, al cărui nume este sacrament” (J. Ratzinger, Slujirea și viața preotului, în: Elementi di teologia fondamentale. Saggio su fede e ministero, Brescia, 2005, pag. 165). Și evoluția terminologică de la cuvântul „preoție” la cele de „slujire, minister, funcție”, este semn al acestei concepții diferite. Apoi, de prima, cea ontologică-sacramentală, este legat primatul Euharistiei, în binomul „preoție-sacrificiu”, în timp ce celei de-a doua i-ar corespunde primatul cuvântului și al slujirii vestirii.

Dacă privim bine, nu e vorba de două concepții opuse, și tensiunea care deși există între ele trebuie rezolvată din interior. Astfel, decretul Presbyterorum ordinis al Conciliului Vatican II afirmă: „Într-adevăr, prin vestirea apostolică a evangheliei, este chemat și strâns laolaltă poporul lui Dumnezeu, astfel că toți… se oferă pe ei înșiși ca „jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Rom 12,1). Dar slujirea preoțească este aceea prin care se săvârșește jertfa spirituală a credincioșilor în unire cu jertfa lui Cristos, unicul mijlocitor, oferită prin mâinile preoților în numele întregii Biserici în mod sacramental și nesângeros în Euharistie, până când va veni însuși Domnul” (nr. 2).

Ne întrebăm atunci: „Ce înseamnă propriu-zis, pentru preoți, a evangheliza? În ce constă așa-numitul primat al vestirii?”. Isus vorbește despre vestirea împărăției lui Dumnezeu ca despre adevăratul scop al venirii sale în lume și vestirea sa nu este numai un „discurs”. Include, în același timp, însăși acțiunea sa: semnele și minunile pe care le face arată că împărăția vine în lume ca realitate prezentă, care coincide în cel din urmă cu însăși persoana sa. În acest sens, este necesar de amintit că, și în primatul vestirii, cuvântul și semnul sunt indivizibile. Predica creștină nu proclamă „cuvinte”, ci Cuvântul, și vestirea coincide cu însăși persoana lui Cristos, deschisă în mod ontologic la relația cu Tatăl și ascultătoare de voința lui. Așadar, o slujire autentică a Cuvântului cere din partea preotului să tindă la o abnegație aprofundată de sine, până ajunge să spună împreună cu apostolul: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine”. Preotul nu se poate considera „stăpân” al cuvântului, ci slujitor. El nu este cuvântul, ci, așa cum proclama Ioan Botezătorul, a cărui naștere o celebrăm astăzi, este „glasul” Cuvântului”: „Glasul celui care strigă în pustiu: Pregătiți calea Domnului, faceți drepte cărările lui” (Mc 1,3).

Or, a fi „glas” al Cuvântului nu constituie pentru preot un simplu aspect funcțional. Dimpotrivă, presupune o „pierdere” substanțială în Cristos, participând la misterul său de moarte și de înviere cu tot eul propriu: inteligența, libertatea, voința și oferirea propriilor trupuri, ca jertfă vie (cf. Rom 12,1-2). Numai participarea la sacrificiul lui Cristos, la chenosis a lui, face vestirea autentică! Și acesta este drumul pe care trebuie să-l parcurgă cu Cristos pentru a ajunge să-i spună Tatălui împreună cu el: să se împlinească „nu ceea ce vreau eu, ci ceea ce vrei tu” (Mc 14,36). Așadar, vestirea comportă mereu și jertfirea de sine, condiție pentru ca vestirea să fie autentică și eficace.

Alter Christus, preotul este profund unit cu Cuvântul Tatălui, care, întrupându-se, a luat formă de slujitor, a devenit slujitor (cf. Fil 2,5-11). Preotul este slujitor al lui Cristos, în sensul că existența sa, configurată cu Cristos în mod ontologic, asumă un caracter esențialmente relațional: el este în Cristos, prin Cristos și cu Cristos în slujba oamenilor. Tocmai pentru că-i aparține lui Cristos, preotul este în mod radical în slujba oamenilor: este slujitorul mântuirii lor, al fericirii lor, al eliberării lor autentice, crescând, în această asumare progresivă a voinței lui Cristos, în rugăciune, în „a sta inimă la inimă” cu el. Așadar, aceasta este condiția peste care nu se poate trece a oricărei vestiri, care comportă participarea la oferirea sacramentală a Euharistiei și ascultarea docilă față de Biserică.

Sfântul paroh de Ars repeta des cu lacrimi în ochi: „Cât de înspăimântător este de a fi preot!”. Și adăuga: „Cum este de deplâns un preot atunci când celebrează Liturghia ca un fapt obișnuit! Cât de nenorocit este un preot fără viață interioară!”. Fie ca Anul Sfintei Preoții să-i conducă pe toți preoții să se asemene total cu Cristos răstignit și înviat, pentru ca, imitându-l pe sfântul Ioan Botezătorul, să fie gata „să se micșoreze” pentru ca el să crească; pentru ca, urmând exemplul parohului de Ars, să simtă în manieră constantă și profundă responsabilitatea misiunii lor, care este semn și prezență a milostivirii infinite a lui Dumnezeu. Încredințăm sfintei Fecioare Maria, maica Bisericii, Anul Sfintei Preoții abia început și pe toți preoții din lume.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 24.06.2009
Publicarea pe acest sit: 24.06.2009
Etichete: , ,

Lasă un răspuns