Audiența generală de miercuri

37. A sfătui și a învăța
miercuri, 23 noiembrie 2016

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Terminându-se Jubileul, astăzi ne întoarcem la normalitate, dar mai rămân câteva reflecții despre faptele de milostenie, și astfel continuă cu privire la acestea.

Reflecția despre faptele de milostenie sufletească se referă astăzi la două acțiuni puternic legate între ele: a sfătui pe cei ce sunt în îndoială și a învăța pe ignoranți, adică pe cei care nu știu. Cuvântul ignorant este prea puternic, dar înseamnă cei care nu știu ceva și care trebuie să fie învățați. Sunt fapte care se pot trăi fie într-o dimensiune simplă, familială, la îndemâna tuturor, fie – în special a doua, aceea de a învăța pe alții – pe un plan mai instituțional, organizat. Să ne gândim de exemplu la câți copii încă suferă de analfabetism. Asta nu se poate înțelege: într-o lume în care progresul tehnico-științific a ajuns așa de sus, există copii analfabeți! Este o nedreptate. Câți copii suferă de lipsă de instruire. Este o condiție de mare nedreptate care știrbește însăși demnitatea persoanei. Apoi, fără instruire se devine cu ușurință pradă a exploatării și a diferitelor forme de neajunsuri sociale.

Biserica, în decursul secolelor, a simțit exigența de a se angaja în domeniul instruirii pentru că misiunea sa de evanghelizare comportă angajarea de a restitui celor mai săraci demnitatea. De la primul exemplu al unei „școli” întemeiate chiar aici la Roma de sfântul Iustin, în secolul al II-lea, pentru ca toți creștinii să cunoască mai bine Sfânta Scriptură, până la sfântul Iosif Calasanzio, care a deschis primele școli populare gratuite din Europa, avem o lungă listă de sfinți și sfinte care în diferite epoci au dus instruire celor mai dezavantajați, știind că pe acest drum vor putea depăși mizeria și discriminările. Câți creștini, laici, frați și surori consacrați, preoți și-au dat viața în instruirea, în educația copiilor și a tinerilor. Acest lucru este mare: eu vă invită să le facem un omagiu cu niște aplauze frumoase! [aplauzele credincioșilor] Acești pionieri ai instruirii au înțeles profund fapta de milostenie și au făcut din ea un stil de viață așa încât să transforme societatea însăși. Printr-o muncă simplă și puține structuri au știut să restituie atâtor persoane demnitatea! Și instruirea pe care o dădeau era adesea orientată și spre muncă. Dar să ne gândim la sfântul Ioan Bosco care pregătea pentru muncă tineri ai străzii, cu oratoriul și apoi cu școlile, birourile. Și așa au apărut multe și diferite școli profesionale, care abilitau la muncă în timp ce educau la valorile umane și creștine. De aceea, instruirea este o formă specială de evanghelizare.

Cu cât crește instruirea cu atât persoanele dobândesc certitudini și conștiință, de care toți avem nevoie în viață. o instruire bună ne învață metoda critică, ce cuprinde și un anumit tip de îndoială, util pentru a pune întrebări și a verifica rezultatele obținute, în vederea unei cunoașteri mai mari. Însă fapta de milostenie de a-i sfătui pe cei care sunt în îndoială nu se referă la acest tip de îndoială. A exprima milostivire față de cei care sunt în îndoială echivalează, în schimb, cu alinarea acelei dureri și a acelei suferințe care provine din frică și din neliniște care sunt consecințe ale îndoielii. De aceea este un act de adevărată iubire cu care se intenționează susținerea unei persoane în slăbiciunea provocată de incertitudine.

Cred că vreunul ar putea să mă întrebe: „Părinte, dar eu am atâtea îndoieli cu privire la credință, ce trebuie să fac? Dumneavoastră nu aveți niciodată îndoieli?”. Am atâtea… Desigur că în anumite momente tuturor le vin îndoieli! Îndoielile care ating credința, în sens pozitiv, sunt un semn că vrem să-l cunoaștem mai bine și mai profund pe Dumnezeu, pe Isus și misterul iubirii sale față de noi. „Dar, eu am această îndoială: caut, studiez, văd sau cer sfat despre cum să fac”. Acestea sunt îndoieli care ne fac să creștem! Deci este un bine ca să ne punem întrebări despre credința noastră, pentru că în acest mod suntem determinați s-o aprofundăm. Oricum, îndoielile trebuie și depășite. Este necesar pentru aceasta să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu și să înțelegem ceea ce ne învață. O cale importantă care ajută mult în asta este aceea a catehezei, cu care vestirea credinței vine să ne întâlnească în concretul vieții personale și comunitare. Și există, în același timp, un alt drum la fel de important, acela de a trăi cât mai mult posibil credința. Să nu facem din credință o teorie abstractă în care îndoielile se înmulțesc. Mai degrabă să facem din credință viața noastră. Să încercăm s-o practicăm în slujirea fraților, în special a celor mai nevoiași. Și atunci atâtea îndoieli dispar, pentru că simțim prezența lui Dumnezeu și adevărul Evangheliei în iubirea care, fără meritul nostru, locuiește în noi și o împărtășim cu alții.

Cum se poate vedea, iubiți frați și surori, și aceste două fapte de milostenie nu sunt departe de viața noastră. Fiecare dintre noi se poate angaja în trăirea lor pentru a pune în practică cuvântul Domnului atunci când spune că misterul iubirii lui Dumnezeu n-a fost revelat celor înțelepți și inteligenți, ci celor mici (cf. Lc 10,21; Mt 11,25-26). De aceea, învățătura cea mai profundă pe care suntem chemați s-o transmitem și certitudinea cea mai sigură pentru a ieși din îndoială este iubirea lui Dumnezeu cu care am fost iubiți (cf. 1In 4,10). O iubire mare, gratuită și dată pentru totdeauna. Dumnezeu niciodată nu merge în marșarier cu iubirea sa! Merge mereu înainte și așteaptă; dăruiește pentru totdeauna iubirea sa, de care trebuie să ne simțim foarte responsabili, pentru a fi martorii ei oferind milostivire fraților noștri. Mulțumesc.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 16.11.2016
Publicarea pe acest sit: 23.11.2016
Etichete: , ,

Comments are closed