Audienţa generală de miercuri

Sfântul Laurențiu de Brindisi
miercuri, 23 martie 2011

Iubiți frați și surori,

Încă îmi amintesc cu bucurie primirea bucuroasă care mi-a fost rezervată în anul 2008 la Brindisi, orașul care în anul 1559 a dat naștere unui vestit Învățător al Bisericii, sfântul Laurențiu de Brindisi, nume pe care Giulio Cesare Rossi l-a luat intrând în Ordinul Capucinilor. Încă din copilărie a fost atras de familia sfântului Francisc de Assisi. De fapt, orfan de tată la vârsta de șapte ani, a fost încredințat de mamă îngrijirii fraților Conventuali din orașul său. Însă după câțiva ani, s-a transferat împreună cu mama la Veneția, și chiar în regiunea Veneto i-a cunoscut pe Capucini, care în perioada aceia era implicați cu generozitate în slujba întregii Biserici, pentru a mări marea reformă spirituală promovată de Conciliul din Trento. În anul 1575 Laurențiu, cu profesiunea călugărească, a devenit frate capucin, iar în 1582 a fost hirotonit preot. Deja în timpul studiilor ecleziastice a arătat calitățile intelectuale eminente cu care era înzestrat. A învățat cu ușurință limbile antice, cum ar fi greaca, ebraica și siriaca, și pe cele moderne, cum sunt franceza și germana, care se adăugau la cunoașterea limbii italiene și a celei latine, odinioară vorbită fluent de toți ecleziasticii și oamenii de cultură.

Grație stăpânirii atâtor limbi, Laurențiu a putut desfășura un apostolat intens la diferite categorii de persoane. Predicator eficient, cunoștea în mod așa de profund nu numai Biblia, ci și literatura rabinică, încât Rabinii înșiși erau uimiți și plini de admirație, manifestându-i stimă și respect. Teolog versat în Sfânta Scriptură și în Părinții Bisericii, era în măsură să ilustreze în mod exemplar învățătura catolică și creștinilor care, mai ales în Germania, aderaseră la Reformă. Cu expunerea sa clară și liniștită el arăta fundamentul biblic și patristic al tuturor articolelor de credință puse în discuție de Martin Luter. Între ele, primatul sfântului Petru și al succesorilor săi, originea divină a Episcopatului, justificarea ca transformare interioară a omului, necesitatea faptelor bune pentru mântuire. Succesul de care s-a bucurat Laurențiu ne ajută să înțelegem că și astăzi, ducând înainte cu atâta speranță dialogul ecumenic, confruntarea cu Sfânta Scriptură, citită în Tradiția Bisericii, constituie un element la care nu se poate renunța și de importanță fundamentală, așa cum am voit să amintesc în Exortația Apostolică Verbum Domini (nr. 46).

Chiar credincioșilor cei mai simpli, neînzestrați cu mare cultură, le-a făcut bine cuvântul convingător al lui Laurențiu, care se adresa oamenilor umili pentru a-i chema pe toți la coerența propriei vieți cu credința mărturisită. Acesta a fost un mare merit al Capucinilor și al altor Ordine călugărești, care, în secolele XVI și XVII, au contribuit la reînnoirea vieții creștine pătrunzând în profunzime în societate cu mărturia lor de viață și cu învățătura lor. Și astăzi noua evanghelizare are nevoie de apostoli bine pregătiți, zeloși și curajoși, pentru ca lumina și frumusețea Evangheliei să prevaleze asupra orientărilor culturale ale relativismului etic și ale indiferenței religioase și să transforme diferitele moduri de a gândi și de a acționa într-un umanism creștin autentic. Este surprinzător că sfântul Laurențiu de Brindisi a putut desfășura fără întrerupere această activitate de predicator apreciat și neobosit în multe orașe din Italia și în diferite țări, cu toate că avea și alte funcții dificile și de mare responsabilitate. De fapt, în cadrul Ordinului Capucinilor a fost profesor de teologie, maestru de novici, de mai multe ori ministru provincial și definitor general, și în sfârșit ministru general între anii 1602-1605.

În mijlocul atâtor lucrări, Laurențiu a cultivat o viață spirituală de fervoare excepțională, dedicând mult timp rugăciunii și în mod special celebrării Sfintei Liturghii, pe care adesea o prelungea timp de mai multe ore, cuprins și mișcat în memorialul Pătimirii, Morții și Învierii Domnului. La școala sfinților, orice preot, așa cum a fost subliniat des în timpul recentului An al Sfintei Preoții, poate evita pericolul activismului, adică să acționeze uitând motivațiile profunde ale slujirii, numai dacă se îngrijește de propria viață interioară. Vorbind preoților și seminariștilor în catedrala din Brindisi, orașul natal al sfântului Laurențiu, am amintit că „momentul rugăciunii este cel mai important în viața preotului, acela în care acționează cu mai mare eficacitate harul divin, dând rodnicie slujirii sale. Rugăciunea este prima slujire care trebuie adusă comunității. Și de aceea momentele de rugăciune trebuie să aibă în viața noastră o adevărată prioritate… Dacă nu suntem în interior în comuniune cu Dumnezeu, nu putem da nimic nici altora. De aceea Dumnezeu este prima prioritate. Trebuie să rezervăm mereu timpul necesar pentru a fi în comuniune de rugăciune cu Domnul nostru”. De altfel, cu ardoarea inconfundabilă a stilului său, Laurențiu îi îndeamnă pe toți, și nu numai pe preoți, să cultive viața de rugăciune pentru că prin intermediul ei noi îi vorbim lui Dumnezeu și Dumnezeu ne vorbește nouă: „O, dacă am lua în considerare această realitate! – exclamă el – Adică faptul că Dumnezeu este cu adevărat prezent la noi atunci când îi vorbim rugându-ne; că ascultă într-adevăr rugăciunea noastră, chiar dacă noi ne rugăm numai cu inima și mintea. Și că nu numai că este prezent și ne ascultă, ba chiar poate și dorește să îndeplinească de bunăvoie și cu maximă plăcere cererile noastre”.

O altă trăsătură care caracterizează opera acestui fiu al sfântului Francisc este acțiunea lui pentru pace. Fie Suveranii Pontifi fie principii catolici i-au încredințat în mod repetat importante misiuni diplomatice pentru a rezolva controverse și a favoriza înțelegerea dintre statele europene, amenințate în acel timp de Imperiul otoman. Autoritatea morală de care se bucura îl făcea un consilier căutat și ascultat. Astăzi, ca în timpurile sfântului Laurențiu, lumea are atâta nevoie de pace, are nevoie de bărbați și femei pașnici și făcători de pace. Toți cei care cred în Dumnezeu trebuie să fie mereu izvoare și făcători de pace. Tocmai cu ocazia uneia din aceste misiuni diplomatice Laurenția a încheiat viața sa pământească, în anul 1619 la Lisabona, unde mersese la regele Spaniei, Filip al III-lea, pentru a susține cauza supușilor napolitani chinuiți de autoritățile locale.

A fost canonizat în anul 1881 și, din cauza activității sale viguroase și intense, a științei sale vaste și armonioase, a meritat titlul de Doctor apostolicus, „Învățător apostolic”, din partea Fericitului Papă Ioan al XXIII-lea în anul 1959, cu ocazia celui de-al patrulea centenar al nașterii sale. Această recunoaștere a fost acordată lui Laurențiu de Brindisi și pentru că el a fost autor a numeroase opere de exegeză biblică, de teologie și de scrieri destinate predicării. În ele el oferă o prezentare organică a istoriei mântuirii, centrată pe misterul Întrupării, cea mai mare manifestare a iubirii divine față de oameni. În afară de asta, fiind un mariolog de mare valoare, autor al unei culegeri de predici despre Sfânta Fecioară intitulată „Mariale”, el scoate în evidență rolul unic al Fecioarei Maria, a cărei Neprihănită Zămislire și cooperare la opera răscumpărării realizată de Cristos le afirmă cu claritate.

Cu fină sensibilitate teologică, Laurențiu de Brindisi a evidențiat și acțiunea Duhului Sfânt în existența credinciosului. El ne amintește că prin darurile sale A Treia Persoană a Preasfintei Treimi luminează și ajută angajarea noastră de a trăi cu bucurie mesajul Evangheliei. „Duhul Sfânt – scrie sfântul Laurențiu – face plăcut jugul legii divine și ușoară povara ei, pentru ca să respectăm poruncile lui Dumnezeu cu ușurință foarte mare, ba chiar cu plăcere”.

Aș vrea să completez această scurtă prezentare a vieții și a învățăturii sfântului Laurențiu de Brindisi subliniind că toată activitatea lui a fost inspirată dintr-o mare iubire față de Sfânta Scriptură, pe care o știa pe larg pe de rost, și din convingerea că ascultarea și primirea Cuvântului lui Dumnezeu produce o transformare interioară care ne conduce la sfințenie. „Cuvântul Domnului – afirmă el – este lumină pentru intelect și foc pentru voință, pentru ca omul să-l poată cunoaște și iubi pe Dumnezeu. Pentru omul interior, care prin intermediul harului trăiește din Duhul lui Dumnezeu, este pâine și apă, dar pâine mai dulce decât mierea și apă mai bună decât vinul și decât laptele… Este ciocan împotriva unei inimi îndârjite dur în vicii. Este o sabie împotriva cărnii, a lumii și a diavolului, pentru a distruge orice păcat”. Sfântul Laurențiu de Brindisi ne învață să iubim Sfânta Scriptură, să creștem în familiaritatea cu ea, să cultivăm zilnic raportul de prietenie cu Domnul în rugăciune, pentru ca fiecare acțiunea a noastră, fiecare activitate a noastră să aibă în El începutul ei și împlinirea ei. Acesta este izvorul din care trebuie să luăm pentru ca mărturia noastră creștină să fie luminoasă și să fie capabilă să-i conducă pe oamenii din timpul nostru la Dumnezeu.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 23.03.2011
Publicarea pe acest sit: 23.03.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns