Audienţa generală de miercuri

Discipoli ai Sf. Toma de Aquino
miercuri, 23 iunie 2010

Iubiți frați și surori,

Aș vrea să completez astăzi, cu partea a treia, catehezele mele despre sfântul Toma de Aquino. Chiar și după mai mult de șapte sute de ani de la moartea lui putem învăța multe de la el. Asta amintea și Predecesorul meu, Papa Paul al VI-lea, care, într-un discurs ținut la Fossanova la 14 septembrie 1974, cu ocazia celui de-al șaptelea centenar al morții sfântului Toma, se întreba: „Învățătorule Toma, ce lecție poți să ne dai?”. Și răspundea astfel: „încrederea în adevărul gândirii religioase catolice, care a fost apărată, expusă, deschisă de el pentru capacitatea de cunoaștere a minții umane” (Insegnamenti di Paolo VI, XII [1974], pag. 833-834). Și, în aceeași zi, la Aquino, referindu-se tot la sfântul Toma, afirma: „toți cei care suntem fii credincioși ai Bisericii putem și trebuie, cel puțin într-o oarecare măsură, să fim discipolii săi!” (Ibid., pag. 836).

Așadar să intrăm și noi la școala sfântului Toma și a capodoperei lui, Summa Theologiae. Ea a rămas neterminată și totuși este o lucrare monumentală: conține 512 chestiuni și 2669 articole. E vorba de un raționament închis, în care studierea misterelor credinței din partea inteligenței umane înaintează cu claritate și profunzime, împletind întrebări și răspunsuri, în care sfântul Toma aprofundează învățătura care vine din Sfânta Scriptură și de la Părinții Bisericii, mai ales de la sfântul Augustin. În această reflecție, în întâlnirea cu adevărate întrebări din timpul său, care sunt adesea și întrebări ale noastre, sfântul Toma, folosind și metoda și gândirea filozofilor antici, îndeosebi a lui Aristotel, ajunge astfel la formulări precise, lucide și pertinente ale adevărurilor de credință, unde adevărul este dar al credinței, strălucește și devine accesibil pentru noi, pentru reflecția noastră. Însă acest efort al minții umane – amintește Toma de Aquino cu însăși viața sa – este mereu luminat de credință, de lumina care vine de Sus. Numai cel care trăiește cu Dumnezeu și cu misterele poate înțelege și ce anume spun ei.

În Summa de Teologie, sfântul Toma pornește de la faptul că există trei moduri diferite ale ființei și esenței lui Dumnezeu: Dumnezeu există în sine însuși, este începutul și sfârșitul tuturor lucrurilor, motiv pentru care toate creaturile provin de la El și depind de El; apoi Dumnezeu este prezent prin intermediul Harului său în viața și în activitatea creștinului, a sfinților; în sfârșit, Dumnezeu este prezent în mod cu totul special în Persoana lui Cristos unit aici realmente cu omul Isus, și activ în Sacramente, care provin din lucrarea sa răscumpărătoare. De aceea, structura acestei lucrări monumentale (cfr. Jean-Pierre Torrell, La «Summa» di San Tommaso, Milano 2003, pag. 29-75), o căutare cu „privire teologică” a plinătății lui Dumnezeu (cf. Summa Theologiae, Ia, q. 1, a. 7), este împărțită în trei părți și este ilustrată de însuși Doctor Communis – sfântul Toma – cu aceste cuvinte: „Scopul principal al sfintei învățături este acela de a-l face cunoscut pe Dumnezeu, și nu numai în el însuși, ci și ca început și sfârșit al lucrurilor, în special al creaturii raționale. Cu intenția de a expune această învățătură, noi vom trata mai întâi despre Dumnezeu; în al doilea rând despre mișcarea creaturii spre Dumnezeu; și în al treilea rând despre Cristos, care, ca om, este pentru noi calea pentru a urca la Dumnezeu” (Ibid., I, q. 2). Este un cerc: Dumnezeu în el însuși, care iese din el însuși și ne ia de mână, așa încât cu Cristos ne întoarcem la Dumnezeu, suntem uniți cu Dumnezeu, și Dumnezeu va fi totul în toți.

Prima parte din Summa Theologiae cercetează deci despre Dumnezeu în el însuși, despre misterul Treimii și despre activitatea creatoare a lui Dumnezeu. În această parte găsim și o profundă reflecție despre realitatea autentică a ființei umane deoarece a ieșit din mâinile creatoare ale lui Dumnezeu, rod al iubirii sale. Pe de o parte suntem o ființă creată, dependentă, nu venim de la noi înșine; ci, pe de altă parte, avem o adevărată autonomie, așa încât suntem nu numai ceva aparent – așa cum spun unii filozofi platonici – ci o realitate voită de Dumnezeu ca atare, și cu valoare în ea însăși.

În partea a doua sfântul Toma îl ia în considerare pe om, stimulat de Har, în aspirația lui de a-l cunoaște și de a-l iubi pe Dumnezeu pentru a fi fericit în timp și în veșnicie. În primul rând Autorul prezintă principiile teologice ale acțiunii morale, studiind cum, în alegerea liberă a omului de a face fapte bune, se integrează rațiunea, voința și pasiunile, la care se adaugă forța pe care o dă Harul lui Dumnezeu prin intermediul virtuților și darurilor Duhului Sfânt, precum și ajutorul care este oferit și de legea morală. Deci ființa umană este o ființă dinamică ce se caută pe sine însăși, încearcă să devină ea însăși și încearcă, în acest sens, să facă fapte care o construiesc, o fac într-adevăr om; și aici intră legea morală, intră Harul și propria rațiune, voința și pasiunile. Pe acest fundament sfântul Toma schițează fizionomia omului care trăiește conform Duhului și care devine, astfel, o icoană a lui Dumnezeu. Aici Toma de Aquino se oprește să studieze cele trei virtuți teologale – credința, speranța și caritatea – urmate de examinarea atentă a peste cincizeci de virtuți morale, organizate în jurul celor patru virtuți cardinale – prudența, dreptatea, temperanța și tăria. Apoi se termină cu reflecția asupra diferitelor vocații în Biserică.

În partea a treia din Summa, sfântul Toma studiază Misterul lui Cristos – calea și adevărul – prin intermediul căruia noi putem să ne unim din nou cu Dumnezeu Tatăl. În această secțiune scrie pagini aproape nedepășite despre Misterul Întrupării și al Pătimirii lui Isus, adăugând apoi o lungă tratare despre cele șapte Sacramente, pentru că în ele Cuvântul divin întrupat extinde binefacerile Întrupării pentru mântuirea noastră, pentru drumul nostru de credință spre Dumnezeu și viața veșnică, rămâne în mod material aproape prezent cu realitățile creației, ne atinge astfel în intimul nostru.

Vorbind despre Sacramente, sfântul Toma se oprește în mod deosebit asupra Misterului Euharistiei, față de care a avut o devoțiune foarte mare, până acolo încât, conform biografilor antici, era obișnuit să-și rezeme capul de Tabernacol, ca și cum să audă palpitând Inima divină și umană a lui Isus. Într-o lucrare a sa de comentariu la Scriptură, sfântul Toma ne ajută să înțelegem excelența Sacramentului Euharistiei atunci când scrie: „Euharistia fiind sacramentul Pătimirii Domnului nostru, conține în sine pe Isus Cristos care a pătimit pentru noi. De aceea tot ceea ce este efect al Pătimirii Domnului nostru, este și efect al acestui sacrament, nefiind el altceva decât aplicarea în noi a Pătimirii Domnului” (In Ioannem, c. 6, lect. 6, nr. 963). Înțelegem bine pentru ce sfântul Toma și alți sfinți au celebrat Sfânta Liturghie vărsând lacrimi de compasiune față de Domnul, care se oferă ca jertfă pentru noi, lacrimi de bucurie și de recunoștință.

Iubiți frați și surori, la școala sfinților, să ne îndrăgostim de acest Sacrament! Să participăm la Sfânta Liturghie cu reculegere, pentru a obține roadele sale spirituale, să ne hrănim cu Trupul și Sângele Domnului, pentru a fi neîncetat alimentați de Harul divin! Să ne întreținem cu plăcere și frecvent, față în față, în compania Preasfântului Sacrament!

Ceea ce sfântul Toma a ilustrat cu rigoare științifică în lucrările sale teologice mai mari, cum este întocmai Summa Theologiae, și Summa contra Gentiles, a fost expus și în predica sa, adresată studenților și credincioșilor. În anul 1273, cu un an înainte de moartea sa, în timpul întregului Post Mare, el a ținut predici în biserica „Sfântul Dominic Mare” la Napoli. Conținutul acestor cuvântări a fost adunat și păstrat: sunt Opuscule în care el explică Simbolul Apostolilor, interpretează rugăciunea Tatăl Nostru, ilustrează Decalogul și comentează rugăciunea Bucură-te Marie. Conținutul predicii lui Doctor Angelicus corespunde aproape în totalitate cu structura Catehismului Bisericii Catolice. De fapt, în cateheză și în predică, într-un timp cum este al nostru de angajare reînnoită pentru evanghelizare, n-ar trebui să lipsească niciodată aceste argumente fundamentale: ceea ce noi credem, și iată Simbolul credinței; ceea ce noi ne rugăm, și iată Tatăl Nostru și Bucură-te Marie; și ceea ce noi trăim așa cum ne învață Revelația biblică, și iată legea iubirii față de Dumnezeu și față de aproapele și Cele Zece Porunci, ca explicare a acestui mandat al iubirii.

Aș vrea să propun câteva exemple din conținutul, simplu, esențial și convingător, al învățăturii sfântului Toma. În Opuscul despre Simbolul Apostolilor el explică valoarea credinței. Prin intermediul ei, spune el, sufletul se unește cu Dumnezeu și se produce ca un vlăstar de viață veșnică; viața primește o orientare sigură, și noi depășim cu ușurință ispitele. Celui care obiectează că credința este o nebunie, pentru că ne face să credem în ceva care nu cade sub experiența simțurilor, sfântul Toma oferă un răspuns foarte articulat și amintește că acesta este un dubiu inconsistent, deoarece inteligența umană este limitată și nu poate cunoaște totul. Numai în cazul în care noi am putea cunoaște în mod perfect toate lucrurile vizibile și invizibile, atunci ar fi o nebunie autentică a accepta adevăruri prin simplă credință. De altfel, este imposibil să trăim, afirmă sfântul Toma, fără a ne încrede în experiența altuia, acolo unde cunoașterea personală nu ajunge. Așadar este rațional a da credință lui Dumnezeu care se revelează și mărturiei Apostolilor: ei erau puțini, simpli și săraci, distruși din cauza Răstignirii Învățătorului lor; și totuși multe persoane înțelepte, nobile și bogate s-au convertit în scurt timp la ascultarea predicii lor. De fapt, e vorba de un fenomen miraculos din punct de vedere istoric, la care cu greu să poate da alt răspuns rațional, dacă nu acela al întâlnirii Apostolilor cu Domnul Înviat.

Comentând articolul din Simbol despre Întruparea Cuvântului divin, sfântul Toma face câteva considerații. Afirmă că credința creștină, luând în considerare misterul Întrupării, este întărită; speranța se ridică mai încrezătoare, la gândul că Fiul lui Dumnezeu a venit printre noi, ca unul dintre noi, pentru a le comunica oamenilor propria dumnezeire; caritatea este reînsuflețită, pentru că nu există semn mai evident al iubirii lui Dumnezeu față de noi ca vederea Creatorului universului care devine el însuși creatură, unul dintre noi. În sfârșit, luând în considerare misterul Întrupării lui Dumnezeu, simțim înflăcărându-se dorința noastră de a ajunge la Cristos în glorie. Folosind o comparație simplă și eficace, sfântul Toma afirmă: „Dacă fratele unui rege ar sta departe, desigur că ar dori să poată trăi aproape de el. Ei bine, Cristos ne este frate: deci trebuie să dorim compania lui, să devenim o singură inimă cu el” (Opusculi teologico-spirituali, Roma 1976, pag. 64).

Prezentând rugăciunea Tatăl Nostru, sfântul Toma arată că ea este în sine perfectă, având toate cele cinci caracteristici pe care o rugăciune bine făcută ar trebui să le aibă: abandonare încrezătoare și liniștită; potrivirea conținutului său, pentru că – spune sfântul Toma – „este destul de greu de știut exact ce este oportun să cerem și ce nu, din moment ce suntem în dificultate în fața selectării dorințelor” (Ibid., pag. 120); și apoi ordine corespunzătoare a cererilor, fervoare a carității și sinceritate a umilinței.

Sfântul Toma a fost, ca toți sfinții, un mare cinstitor al Sfintei Fecioare Maria. A definit-o cu un apelativ minunat: Triclinium totius Trinitatis, tricliniu, adică loc în care Treimea își găsește odihna sa, pentru că, din cauza Întrupării, în nici o creatură, așa ca în Ea, cele trei Persoane divine nu locuiesc și nu-și află desfătarea și bucuria de a trăi în sufletul ei plin de Har. Prin mijlocirea ei putem dobândi orice ajutor.

Cu o rugăciune, care în mod tradițional este atribuită sfântului Toma și care, în orice caz, reflectă elementele profundei sale evlavii mariane, spunem și noi: „O preafericită și preadulce Fecioară Marie, Născătoare de Dumnezeu…, eu încredințez inimii tale milostive toată viața mea… Dobândește-mi, o, Stăpâna mea preadulce, caritate adevărată, cu care să pot iubi din toată inima pe Fiul tău preasfânt și pe tine, după el, mai presus de toate lucrurile, și pe aproapele în Dumnezeu și prin Dumnezeu”.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 23.06.2010
Publicarea pe acest sit: 24.06.2010
Etichete: ,

Lasă un răspuns