Audienţa generală de miercuri

Cred în Dumnezeu
miercuri, 23 ianuarie 2013

Iubiți frați și surori,

În acest An al Credinței, aș vrea să încep astăzi să reflectez împreună cu voi asupra Crezului, adică asupra solemnei mărturisiri de credință care însoțește viața noastră de credincioși. Crezul începe așa: "Cred în Dumnezeu". Este o afirmație fundamentală, aparent simplă în esențialitatea ei, dar care deschide spre lumea infinită a raportului cu Domnul și cu misterul Său. A crede în Dumnezeu implică adeziunea la El, primirea Cuvântului Său și supunerea bucuroasă față de revelația Sa. Așa cum învață Catehismul Bisericii Catolice, "credința este un act personal: este răspunsul liber al omului la inițiativa lui Dumnezeu care se revelează" (nr. 166). A putea spune că credem în Dumnezeu este așadar în același timp un dar – Dumnezeu se revelează, vine în întâmpinarea noastră – și o angajare, este har divin și responsabilitate umană, într-o experiență de dialog cu Dumnezeu care, din iubire, "vorbește oamenilor ca unor prieteni" (Dei Verbum, 2), ne vorbește nouă pentru ca, în credință și cu credință, să putem intra în comuniune cu El.

Unde putem să îl ascultăm pe Dumnezeu și cuvântul Său? Este fundamentală Sfânta Scriptură, în care Cuvântului lui Dumnezeu devine auzibil pentru noi și alimentează viața noastră de "prieteni" ai Lui. Toată Biblia relatează revelarea lui Dumnezeu omenirii; toată Biblia vorbește despre credință și ne învață credința relatând o istorie în care Dumnezeu duce înainte proiectul Său de răscumpărare și se apropie de noi, oamenii, prin atâtea figuri luminoase de persoane care cred în El și se încredințează Lui, până la plinătatea revelației în Domnul Isus. În această privință, este foarte frumos capitolul 11 din Scrisoarea către Evrei, pe care tocmai l-am ascultat. Aici se vorbește despre credință și se scot în evidență marile figuri biblice care au trăit-o, devenind model pentru toți credincioșii. Spune textul în primul verset: "Credința, garanția realităților sperate, dovada realităților care nu se văd" (11,1). Așadar, ochii credinței sunt capabili să vadă invizibilul și inima credinciosului poate să spere dincolo de orice speranță, exact ca Abraham, despre care Paul spune în Scrisoarea către Romani că, "sperând împotriva oricărei speranțe, el a crezut" (4,18).

Și tocmai asupra lui Abraham aș vrea să mă opresc și să îndreptăm atenția noastră, pentru că el este prima mare figură de referință pentru a vorbi despre credința în Dumnezeu: Abraham marele patriarh, model exemplar, părintele tuturor celor care cred (cf. Rom 4,11-12). Scrisoarea către Evrei îl prezintă astfel: "Prin credință, Abraham a ascultat atunci când a fost chemat să plece spre un ținut pe care avea să îl primească drept moștenire și a plecat fără să știe unde merge. Prin credință, s-a stabilit în pământul promis ca un străin și a locuit în corturi, împreună cu Isaac și Iacob, care sunt împreună-moștenitori ai acestei promisiuni, căci el aștepta cetatea care are temelii al cărei arhitect și constructor este Dumnezeu" (11,8-10).

Autorul Scrisorii către Evrei face referință aici la chemarea lui Abraham, relatată în Cartea Genezei, prima carte din Biblie. Ce anume îi cere Dumnezeu acestui patriarh? Îi cere să plece părăsind propria țară pentru a merge spre țara pe care i-o va arăta, "Ieși din țara ta și din neamul tău și din casa tatălui tău spre țara pe care ți-o voi arăta" (Gen 12,1). Cum am fi răspuns noi la o asemenea invitație? De fapt, este vorba despre o plecare pe întuneric, fără a ști unde îl va conduce Dumnezeu; este un drum care cere o ascultare și o încredere radicale, la care numai credința permite să se ajungă. Însă întunericul necunoscutului – unde trebuie să meargă Abraham – este luminat de lumina unei promisiuni; Dumnezeu adaugă la poruncă un cuvânt asigurator, care deschide în fața lui Abraham un viitor de viață în plinătate: "Voi face din tine un popor mare, te voi binecuvânta și voi face mare numele tău… Și prin tine vor fi binecuvântate toate neamurile pământului" (Gen 12,2.3). Binecuvântarea, în Sfânta Scriptură, este legată în primul rând de darul vieții care vine de la Dumnezeu și se manifestă înainte de toate în rodnicie, într-o viață care se înmulțește, trecând din generație în generație. Și de binecuvântare este legată și experiența posesiei unei țări, a unui loc stabil în care să se trăiască și să se crească în libertate și siguranță, temându-se de Dumnezeu și construind o societate de oameni fideli față de Alianță, "împărăție de preoți și popor sfânt" (cf. Ex19,6).

De aceea, Abraham, în proiectul divin, este destinat să devină "tată al unei mulțimi de popoare" (Gen 17,5; cf. Rom 4,17-18) și să intre într-o nouă țară în care să locuiască. Și totuși Sara, soția sa, este sterilă, nu poate să aibă copii; și țara spre care Dumnezeu îl conduce este departe de țara sa de origine, este deja locuită de alte populații și nu îi va aparține niciodată cu adevărat. Naratorul biblic subliniază aceasta, deși cu multă discreție: când Abraham ajunge în locul promisiunii lui Dumnezeu: "pe atunci erau în țară canaaneenii" (Gen12,6). Țara pe care Dumnezeu o dăruiește lui Abraham nu îi aparține, el este un străin și așa va rămâne mereu, cu tot ceea ce comportă acest lucru: a nu avea dorințe de posesie, a simți mereu propria sărăcie, a vedea totul ca dar. Aceasta este și condiția spirituală a celui care acceptă să îl urmeze pe Domnul, a celui care decide să pornească primind chemarea Sa, sub semnul binecuvântării Sale invizibile dar puternice. Și Abraham, "părintele celor care cred", acceptă această chemare, în credință. Scrie Sfântul Paul în Scrisoarea către Romani: "Sperând împotriva oricărei speranțe, el a crezut că va deveni părintele multor popoare, după cum i se spusese: Așa va fi descendența ta. Și, fără a slăbi în credință, nu s-a uitat la trupul său aproape mort de acum – avea aproape o sută de ani – și nici la sânul neroditor al Sarei, nu a șovăit cu neîncredere, ci, în fața promisiunii lui Dumnezeu, s-a întărit în credință dând glorie lui Dumnezeu, convins pe deplin că cel care a făcut promisiunea poate să o și împlinească" (Rom 4,18-21).

Credința îl conduce pe Abraham să parcurgă un drum paradoxal. El va fi binecuvântat dar fără semnele vizibile ale binecuvântării: primește promisiunea de a deveni popor mare, dar cu o viață marcată de sterilitatea soției Sara; este condus într-o nouă patrie dar ca străin va trebui să trăiască; și unica posesie de pământ care îi va fi permisă va fi aceea a unei bucăți de teren pentru a o îngropa pe Sara (cf. Gen 23,1-20). Abraham este binecuvântat pentru că, în credință, știe să discearnă binecuvântarea divină mergând dincolo de aparențe, încrezându-se în prezența lui Dumnezeu și atunci când căile sale îi apar misterioase. Ce înseamnă aceasta pentru noi? Când afirmăm: "Cred în Dumnezeu", spunem ca Abraham: "Mă încred în Tine; mă încredințez Ție, Doamne", dar nu ca Unuia la care se recurge numai în momentele de dificultate sau căruia să îi dedicăm câteva momente din zi sau din săptămână. A spune "Cred în Dumnezeu" înseamnă a întemeia pe El viața mea, a lăsa ca în fiecare zi Cuvântul Său să o orienteze, în alegerile concrete, fără frica de a pierde ceva din mine însumi. Atunci când, în Ritualul Botezului, de trei ori se întreabă: "Credeți?" în Dumnezeu, în Isus Cristos, în Duhul Sfânt, în Sfânta Biserică Catolică și în celelalte adevăruri de credință, triplul răspuns este la singular: "Cred", pentru că existența mea personală trebuie să primească o cotitură cu darul credinței, existența mea trebuie să se schimbe, să se convertească. De fiecare dată când participăm la un Botez, ar trebui să ne întrebăm cum trăim zilnic marele dar al credinței.

Abraham, cel credincios, ne învață credința; și, ca străin pe pământ, ne indică adevărata patrie. Credința ne face pelerini pe pământ, inserați în lume și în istorie, dar în drum spre patria cerească. Așadar a crede în Dumnezeu ne face purtători de valori care adesea nu coincid cu moda și opinia momentului, ne cere să adoptăm criterii și să asumăm comportamente care nu aparțin modul obișnuit de a gândi. Creștinului nu trebuie să îi fie teamă să meargă "împotriva curentului" pentru a trăi propria credință, rezistând tentației de "a se uniformiza". În multe societăți ale noastre Dumnezeu a devenit "marele absent" și în locul său există mulți idoli, foarte mulți idoli și mai ales posesia și "eul" autonom. Chiar și progresele însemnate și pozitive ale științei și tehnicii au indus în om o iluzie de atotputernicie și de autosuficiență și un crescând egocentrism a creat nu puține dezechilibre în cadrul raporturilor interpersonale și al comportamentelor sociale.

Și totuși, setea de Dumnezeu (cf. Ps 63,2) nu s-a stins și mesajul evanghelic continuă să răsune prin cuvintele și faptele atâtor bărbați și femei de credință. Abraham, părintele celor care cred, continuă să fie tatăl multor fii care acceptă să meargă pe urmele sale și pornesc la drum, ascultând de vocația divină, încrezându-se în prezența binevoitoare a Domnului și primind binecuvântarea sa pentru a deveni binecuvântare pentru toți. Este lumea binecuvântată a credinței la care suntem cu toții chemați, pentru a merge fără frică urmându-l pe Domnul Isus Cristos. Și este un drum uneori dificil, care cunoaște și încercarea și moartea, dar care deschide la viață, într-o transformare radicală a realității pe care numai ochii credinței sunt în măsură să o vadă și să o guste în plinătate. Așadar, a afirma "Cred în Dumnezeu" ne determină să ieșim încontinuu din noi înșine, exact ca Abraham, pentru a duce în realitatea zilnică în care trăim certitudinea care ne vine din credință: adică certitudinea prezenței lui Dumnezeu în istorie, chiar și astăzi; o prezență care aduce viață și mântuire și ne deschide spre un viitor cu El pentru o plinătate de viață care nu va cunoaște niciodată apus.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 23.01.2013
Publicarea pe acest sit: 23.01.2013
Etichete: , ,

Lasă un răspuns