Audienţa generală de miercuri

Sfântul Robert Bellarmin
miercuri, 23 februarie 2011

Iubiți frați și surori,

Sfântul Robert Bellarmin, despre care doresc să vă vorbesc astăzi, ne duce cu memoria la timpul sciziunii dureroase a creștinătății occidentale, când o gravă criză politică și religioasă a provocat despărțirea unor națiuni întregi de Scaunul Apostolic.

Născut la 4 octombrie 1542 la Montepulciano, lângă Siena, era nepot, din partea mamei, al papei Marcel al II-lea. A avut o formare umanistă excelentă înainte de a intra în Societatea lui Isus la 20 septembrie 1560. Studiile de filozofie și teologie, pe care la făcut între Colegiul Roman, Padova și Louvain, centrate pe sfântul Toma și pe Părinții Bisericii, au fost decisive pentru orientarea lui teologică. Hirotonit preot la 25 martie 1570, a fost câțiva ani profesor de teologie la Louvain. După aceea, chemat la Roma ca profesor la Colegiul Roman, i-a fost încredințată catedra de „Apologetică”; în deceniul în care a îndeplinit această funcție (1576-1586) a elaborat un curs de lecții care au format după aceea Controversiae, operă devenită imediat celebră datorită clarității și bogăției de conținuturi și datorită stilului prevalent istoric. Se încheiase de puțin timp Conciliul din Trento și pentru Biserica catolică era necesară întărirea și confirmarea propriei identități și față de Reforma protestantă. Acțiunea lui Bellarmin s-a inserat în acest context. Între anii 1588-1594 a fost mai întâi părinte spiritual al studenților iezuiți din Colegiul Roman, printre care l-a întâlnit și l-a condus pe sfântul Alois Gonzaga, și apoi superior călugăresc. Papa Clement al VIII-lea l-a numit teolog pontifical, consultant al Sfântului Oficiu și rector al Colegiului Penitențierilor de la Bazilica „Sfântul Petru”. Din anii 1597-1598 datează catehismul său, Învățătura creștină scurtă, care a fost lucrarea lui cea mai populară.

La 3 martie 1599 a fost creat cardinal de papa Clement al VIII-lea și, la 18 martie 1602, a fost numit arhiepiscop de Capua. A primit hirotonirea episcopală la 21 aprilie în același an. În cei trei ani în care a fost episcop diecezan, s-a remarcat prin zelul de predicator în catedrala sa, prin vizita pe care o realiza săptămânal în parohii, prin cele trei Sinoade diecezane și un Conciliu provincial căruia i-a dat naștere. După ce a participat la conclavurile care au ales papi pe Leon al XI-lea și pe Paul al V-lea, a fost rechemat la Roma, unde a fost membru al Congregațiilor Sfântului Oficiu, a Indexului, a Riturilor, a Episcopilor și a Răspândirii Credinței. A avut și funcții diplomatice, pe lângă Republica Veneția și Anglia, în apărarea drepturilor Scaunului Apostolic. În ultimii săi ani a compus diferite cărți de spiritualitate, în care a condensat rodul exercițiilor sale spirituale anuale. Din citirea lor poporul creștin scoate și astăzi mare edificare. A murit la Roma la 17 septembrie 1621. Papa Pius al XI-lea l-a beatificat în anul 1923, l-a canonizat în anul 1930 și l-a proclamat Învățător al Bisericii în anul 1931.

Sfântul Robert Bellarmin a desfășurat un rol important în Biserică în timpul ultimelor decenii ale secolului al XVI-lea și al primelor decenii din secolul următor. Controversiae au constituit un punct de referință, încă valabil, pentru ecleziologia catolică în privința problemelor despre revelație, natura Bisericii, sacramente și antropologia teologică. În ele apare accentuat aspectul instituțional al Bisericii, din cauza erorilor care circulau în acea vreme cu privire la aceste probleme. Totuși Bellarmin a clarificat și aspectele invizibile ale Bisericii ca trup mistic și le-a ilustrat cu analogia trupului și sufletului, cu scopul de a descrie raportul dintre bogățiile interioare ale Bisericii și aspectele exterioare care o fac perceptibilă. În această operă monumentală, care încearcă să sistematizeze diferitele controverse teologice ale epocii, el evită orice stil polemic și agresiv față de ideile Reformei, dar folosind argumentele rațiunii și ale Tradiției Bisericii, ilustrează în mod clar și eficace învățătura catolică.

Totuși, moștenirea lui constă în modul în care a conceput lucrarea sa. De fapt, funcțiile dificile de conducere nu l-au împiedicat să tindă zilnic spre sfințenie cu fidelitatea față de exigențele propriei stări de călugăr, preot și episcop. Din această fidelitate provine angajarea lui în predicare. Ca preot și episcop, fiind înainte de toate un păstor de suflete, a simțit datoria de a predica în mod asiduu. Sunt sute de sermones – omilii – ținute în Flandre, la Roma, la Napoli și la Capua cu ocazia celebrărilor liturgice. Nu mai puțin abundente sunt expositiones și explanationes ținute parohilor, călugărițelor, studenților de la Colegiul Roman, care au adesea ca obiect Sfânta Scriptură, în special Scrisorile sfântului Paul. Predica lui și catehezele lui prezintă același caracter de esențialitate pe care a învățat-o din educația ignațiană, îndreptată în întregime spre concentrarea forțelor sufletului asupra Domnului Isus intens cunoscut, iubit și imitat.

În scrierile acestui om de conducere se observă în mod foarte clar, deși în caracterul rezervat în spatele căruia ascunde sentimentele sale, primatul pe care el îl acordă învățăturilor lui Cristos. Sfântul Bellarmin oferă astfel un model de rugăciune, sufletul oricărei activități: o rugăciune care ascultă Cuvântul Domnului, care este satisfăcută în contemplarea măreției sale, care se concentrează asupra ei însăși, ci este bucuroasă să se abandoneze lui Dumnezeu. Un semn distinctiv al spiritualității lui Bellarmin este percepția vie și personală a bunătății imense a lui Dumnezeu, prin care sfântul nostru se simțea cu adevărat fiu iubit de Dumnezeu și era izvor de mare bucurie să se reculeagă, cu seninătate și simplitate, în rugăciune, în contemplarea lui Dumnezeu. În cartea lui De ascensione mentis in Deum – Ridicarea minții la Dumnezeu – compusă după schema lui Itinerarium al sfântului Bonaventura, exclamă: „O, suflete, exemplarul tău este Dumnezeu, frumusețe infinită, lumină fără umbre, strălucire care o depășește pe cea a lunii și a soarelui. Ridică ochii la Dumnezeu în care se află arhetipurile tuturor lucrurilor, și de la care, ca dintr-un izvor de rodnicie infinită, derivă această varietate aproape infinită a lucrurilor. De aceea trebuie să conchizi: cine îl găsește pe Dumnezeu găsește orice lucru, cine îl pierde pe Dumnezeu pierde orice lucru”.

În acest text se simte ecoul celebrei contemplatio ad amorem obtineundum – contemplația pentru a obține iubirea – din Exercițiile spirituale ale sfântului Ignațiu de Loyola. Bellarmin, care trăiește în societatea fastuoasă și adesea nesănătoasă de la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea, din această contemplație scoate aplicații practice și proiectează în ele situația Bisericii din timpul său cu suflu pastoral viu. În cartea De arte bene moriendi – Arta de a muri bine – de exemplu, indică drept normă sigură a trăirii bune, și chiar a morții bune, meditarea deasă și cu seriozitate că va trebui să dăm cont lui Dumnezeu de propriile acțiuni și de propriul mod de a trăi, și a căuta să nu acumulăm bogății pe acest pământ, ci să trăim simplu și cu caritate în așa fel încât să acumulăm bunuri în cer. În cartea De gemitu columbae – Geamătul porumbelului, unde porumbelul reprezintă Biserica – cheamă cu tărie clerul și pe credincioși la o reformă personală și concretă a propriei vieți urmând ceea ce învață Scriptura și Sfinții, între care citează în mod deosebit pe sfântul Grigore din Nazianz, pe sfântul Ioan Gură de Aur, pe sfântul Ieronim și pe sfântul Augustin, în afară de marii fondatori de ordine călugărești ca sfântul Benedict, sfântul Dominic și sfântul Francisc. Bellarmin învață cu mare claritate și cu exemplul propriei vieți că nu poate exista adevărată reformă a Bisericii dacă mai întâi nu există reforma noastră personală și convertirea inimii noastre.

Din Exercițiile spirituale ale sfântului Ignațiu, Bellarmin lua sfaturi pentru a comunica în mod profan, chiar și celor mai simpli, frumusețile misterelor credinței. El scrie: „Dacă ai înțelepciune, înțelege că ești creat pentru gloria lui Dumnezeu și pentru mântuirea ta veșnică. Acesta este scopul tău, acesta este centrul sufletului tău, aceasta este comoara inimii tale. De aceea consideră adevărat bine pentru tine ceea ce te conduce la scopul tău, adevărat rău ceea ce te face să-ți lipsească scopul tău. Evenimente prospere sau potrivnice, bogății și sărăcii, sănătate și boală, onoruri și batjocuri, viață și moarte, înțeleptul nu trebuie nici să le caute, nici să le alunge prin el însuși. Dar sunt bune și de dorit numai dacă ele contribuie la gloria lui Dumnezeu și la fericirea ta veșnică, sunt rele și trebuie alungate dacă o împiedică” (De ascensione mentis in Deum, grad. 1).

Desigur, acestea nu sunt cuvinte care nu mai sunt la modă, ci cuvinte care trebuie meditate îndelung astăzi de către noi pentru a orienta drumul nostru pe acest pământ. Ne amintesc că scopul vieții noastre este Domnul, Dumnezeul care s-a revelat în Isus Cristos, în care el continuă să ne cheme și să ne promită comuniunea cu el. Ne amintesc importanța de a ne încrede în Domnul, de a ne oferi într-o viață fidelă față de Evanghelie, de a accepta și ilumina cu credința și cu rugăciunea orice împrejurare și orice acțiune a vieții noastre, mereu îndreptați spre unirea cu el. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 23.02.2011
Publicarea pe acest sit: 23.02.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns