Audienţa generală de miercuri

Ioan, profetul din Patmos
miercuri, 23 august 2006

Dragi frați și surori,

în ultima cateheză ajunsesem să reflectăm asupra figurii apostolului Ioan. Încercasem mai întâi să vedem cât se poate cunoaște despre viața sa. Apoi, într-o a doua cateheză, am meditat conținutul central al Evangheliei și al Scrisorilor sale: caritatea și iubirea. Și astăzi ne aplecăm tot asupra figurii lui Ioan, de această dată pentru a-l vedea pe Profetul din Apocalipsă. Și facem încă de la început o observație: în timp ce nici A patra Evanghelie, nici Scrisorile atribuite Apostolului nu fac referință niciodată la numele lui, Apocalipsa menționează acest nume cel puțin de patru ori (cfr. 1,1.4.9; 22,8). Este evident că Autorul, pe de o parte, nu avea nici un motiv să pună sub tăcere numele lui și, pe de altă parte, știa că primii săi cititori puteau să-l identifice cu exactitate. Știm de altfel că, deja în cel de-al III-lea secol, cercetătorii discutau asupra adevăratei identități anagrafice a lui Ioan în Apocalipsă. Oricum îl putem numi și „Profetul din Patmos”, pentru că figura sa este legată de numele acestei insule a Mării Egee, unde, conform mărturiei sale autobiografice, el se găsea ca și deportat „din cauza cuvântului lui Dumnezeu și a mărturiei lui Isus” (Ap 1,9). Tocmai la Patmos, „răpit în Duh în ziua Domnului” (Ap 1,10), Ioan a avut viziuni mărețe și a auzit mesaje extraordinare, care au influențat semnificativ nu doar istoria Bisericii ci și întreaga cultură creștină. De exemplu, de la titlul cărții sale – Apocalipsa, Revelarea – au fost introduse în limbajul nostru cuvintele „apocalipsă, apocaliptic”, care evocă, chiar dacă într-un mod impropriu, ideea unei catastrofe iminente.

Cartea trebuie înțeleasă în contextul dramaticei experiențe a celor șapte Biserici din Asia (Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardi, Filadelfia, Laodiceea), care spre sfârșitul secolului I au fost nevoite să înfrunte dificultăți mari – persecuții și tensiuni chiar și din interior – în mărturia ce au dat-o pentru Cristos. Lor, Ioan li se adresează arătând o vie sensibilitate pastorală pentru creștinii persecutați, pe care îi îndeamnă să rămână fermi în credință și să nu se identifice cu lumea păgână, atât de puternică. Scopul său îl reprezintă în definitiv dezvăluirea, plecând de la moartea și învierea lui Cristos, a sensului istoriei umane. Prima și fundamentala viziune a lui Ioan, de fapt, privește figura Mielului, care este înjunghiat și totuși stă ridicat în picioare. (cfr Ap 5,6), așezat în mijlocul tronului unde deja este așezat Dumnezeu însuși. Prin aceasta, Ioan vrea să ne spună în primul rând două lucruri: unul este acela că Isus, deși ucis printr-un act de violență, în loc să se prăbușească la pământ stă în mod paradoxal foarte ferm pe picioarele sale, pentru că prin înviere a învins definitiv moartea; al doilea este că Isus însuși, tocmai întrucât a fost mort și înviat, este de acum pe deplin părtaș la puterea regească și salvifică a Tatălui. Aceasta este viziunea fundamentală. Isus, Fiul lui Dumnezeu, pe acest pământ este un Miel fără apărare, rănit, mort. Și totuși stă drept, în picioare, în fața tronului lui Dumnezeu și este părtaș la puterea divină. El are în mâinile sale istoria lumii. Și astfel Profetul vrea să ne spună: aveți încredere în Isus, nu vă temeți de puterile vrăjmașe, de persecuție! Mielul rănit și mort învinge! Urmați-l pe Mielul Isus, încredeți-vă în Isus, mergeți pe drumul lui! Chiar dacă în această lume este doar un Miel care pare neputincios, El este acela care învinge.

Una din principalele viziuni ale Apocalipsei este tocmai despre acest Miel care deschide o carte, mai înainte închisă cu șapte sigilii pe care nu putea să le desfacă. Ioan este prezentat de-a dreptul plângând, pentru că nu se găsea nimeni demn să deschidă cartea și să o citească (cfr. Ap 5,4). Istoria rămâne nedescifrabilă, de neînțeles. Nimeni nu o poate citi. Poate că acest plânset al lui Ioan în fața misterului istoriei atât de întunecată exprimă descumpănirea Bisericilor asiatice datorată tăcerii lui Dumnezeu în fața persecuțiilor la care erau expuse în acel moment. Este o dezamăgire în care poate foarte bine să se reflecte neliniștile noastre în fața marilor greutăți, neînțelegeri și ostilități pe care și astăzi Biserica le îndură în diferite părți ale lumii. Sunt suferințe pe care Biserica cu siguranță nu le merită, așa cum Isus însuși nu a meritat supliciul său. Ele însă descoperă fie răutatea omului, când se lasă condus de șoaptele răului, fie superioara cârmuire a evenimentelor de către Dumnezeu. Totuși, numai Mielul jertfit poate să deschidă cartea sigilată și să ne descopere conținutul ei, să dea sens acestei istorii atât de absurdă în aparență. El singur poate să obțină îndrumări și învățăminte pentru viața creștinilor, pe care îi privește vestirea victoriei sale asupra morții, ea fiind și garanția victoriei pe care ei înșiși o vor obține fără îndoială. Tot limbajul puternic imaginar de care Ioan se folosește urmărește tocmai oferirea acestui confort.

În centrul viziunilor pe care Apocalipsa le expune sunt și acelea foarte semnificative ale Femeii care naște un Fiu de parte bărbătească, și aceea complementară a Dragonului prăbușit din cer, dar încă foarte puternic. Această Femeie o reprezintă pe Maria, Mama Răscumpărătorului, dar reprezintă în același timp și întreaga Biserică, poporul lui Dumnezeu din toate timpurile, Biserica care în toate timpurile, cu mare durere, îl naște pe Isus mereu din nou. Și este mereu amenințată, persecutată de Dragon și totodată apărată de mângâierea lui Dumnezeu. Iar această femeie la urmă învinge. Nu Dragonul este cel care învinge. Iată marea profeție a acestei cărți, care ne dă încredere! Femeia care suferă în istorie, Biserica ce este persecutată, la sfârșit apare ca și Soție minunată, figură a noului Ierusalim unde nu mai sunt lacrimi și plâns, a noii lumi a cărei lumină este Dumnezeu însuși, a cărui lampă este Mielul.

Din acest motiv Apocalipsa lui Ioan, deși este pătrunsă de continue referințe la suferință, necazuri și plânset – chipul întunecat al istoriei -, este totodată străbătută de frecvente cântece de laudă, care reprezintă oarecum chipul luminos al istoriei. Astfel, de exemplu, se citește despre o mulțime imensă, care cântă aproape strigând: „Aleluia! Pentru că și-a început domnia Domnul Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic, să ne bucurăm și să ne veselim și să-l preamărim, pentru că a început nunta Mielului, iar Mireasa lui s-a pregătit” (Ap 19,6-7). Suntem aici în fața tipicului paradox creștin, conform căruia suferința nu este niciodată percepută ca și ultimul cuvânt, dar este văzută ca și punct de trecere spre fericire și, mai mult chiar, ea însăși este deja în mod misterios pătrunsă de bucuria care izvorăște din speranță. Tocmai de aceea Ioan, Profetul din Patmos, poate să încheie cartea sa cu o ultimă aspirație plină de frământare. El invocă venirea definitivă a Domnului: „Vino, Doamne Isuse” (Ap 22,20). Este una dintre rugăciunile centrale ale creștinătății ce se naște, tradusă și de către sfântul Paul în forma aramaică: „Marana tha”. Și această rugăciune, „Domnul nostru, vino!” (1Cor 16,22) are diferite semnificații. În mod firesc este în primul rând așteptarea victoriei definitive a Domnului, a noului Ierusalim, a Domnului care vine și schimbă lumea. Dar, în același timp, este și rugăciune euharistică: „Vino Isuse acum!”. Și Isus vine, anticipă această venire definitivă a sa. Astfel, cu bucurie spune în același timp: „Vino acum și vino în veci!”. Această rugăciune are și o a treia semnificație: „Ești deja venit, Doamne! Suntem siguri de prezența ta între noi. Este o experiență plină de bucurie. Dar vino în mod definitiv!”. Și astfel, împreună cu sfântul Paul, cu Profetul din Patmos, cu creștinătatea ce se naște, ne rugăm și noi: „Vino, Isuse! Vino și transformă lumea! Vino deja acum și fă să învingă pacea!”. Amin!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 23.08.2006
Publicarea pe acest sit: 23.08.2006
Etichete: ,

Lasă un răspuns