Audienţa generală de miercuri

Sfântul Paul
Importanța cristologiei: preexistența și întruparea
miercuri, 22 octombrie 2008

Iubiți frați și surori,

În catehezele din săptămânile trecute am meditate despre „convertirea” sfântului Paul, rod al întâlniri personale cu Isus răstignit și înviat, și ne-am întrebat care a fost relația apostolului neamurilor cu Isus pământesc. Astăzi aș vrea să vorbesc despre învățătura pe care sfântul Paul ne-a lăsat-o despre centralitatea lui Cristos înviat în misterul mântuirii, despre cristologia sa. Într-adevăr, Isus Cristos înviat, „înălțat mai presus de orice nume”, se află în centrul oricărei reflecții a lui. Cristos este pentru apostol criteriul de evaluare a evenimentelor și a lucrurilor, scopul oricărui efort pe care el îl face pentru a vesti evanghelia, marea pasiune care-i susține pașii pe drumurile lumii. Și e vorba de un Cristos viu, concret: Cristos – spune Paul – „care m-a iubit și s-a dat pe sine însuși pentru mine” (Gal 2,20). Această persoană care mă iubește, cu care pot să vorbesc, care mă ascultă și-mi răspunde, acesta este realmente principiul pentru a înțelege lumea și pentru a găsi drumul în istorie.

Cine a citit scrierile sfântului Paul știe bine că el nu s-a preocupat să relateze fiecare fapt în care se împarte viața lui Isus, chiar dacă putem să ne gândim că în catehezele sale a povestit mult mai mult despre Isus prepascal decât scrie el în scrisori, care sunt avertizări în situații precise. Intenția sa pastorală și teologică era așa de orientată spre edificarea comunităților care se nășteau, încât era spontan pentru el să concentreze totul în vestirea lui Isus Cristos ca „Domn”, viu acum, și prezent acum în mijlocul discipolilor săi. De aici esențialitatea caracteristică a cristologiei pauline, care dezvoltă profunzimile misterului cu o preocupare constantă și precisă: desigur, să-l vestească pe Isus viu, învățătura sa, dar mai ales să vestească realitatea centrală a morții și învierii sale, ca și culme a existenței pământești și rădăcină a dezvoltării ulterioare a întregii credințe creștine, a întregii realități a Bisericii. Pentru apostol învierea nu este un eveniment de sine stătător, despărțit de moarte: Cel Înviat este mereu cel care, înainte, a fost răstignit. Și ca Înviat el poartă rănile sale: pătimirea este prezentă în el și se poate spune împreună cu Pascal că el este suferind până la sfârșitul lumii, deși este Cel Înviat și trăiește împreună cu noi și pentru noi. Paul a înțeles această identitate a Celui Înviat cu Cristos răstignit la întâlnirea pe drumul Damascului: în acel moment i s-a revelat cu claritate încât răstignitul este Cel Înviat și Cel Înviat este cel răstignit, care-i spune lui Paul: „De ce mă persecuți?” (Fap 9,4). Paul îl persecută pe Cristos în Biserică și atunci înțelege că crucea este „un blestem al lui Dumnezeu” (Dt 21,23), dar sacrificiu pentru răscumpărarea noastră.

Apostolul contemplă fascinat secretul ascuns al Celui răstignit și Înviat și prin suferințele experimentate de Cristos în omenitatea sa (dimensiunea pământească) ajunge la acea existență veșnică în care el este una cu Tatăl (dimensiunea pre-temporală): „Când a venit împlinirea timpului – scrie el – Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul său, născut din femeie, născut sub Lege, ca să-i răscumpere pe cei care sunt sub Lege ca să primim înfierea” (Gal 4,4-5). Aceste două dimensiuni, preexistența veșnică la Tatăl și coborârea Domnului prin întrupare, sunt vestite deja în Vechiul Testament, în figura Înțelepciunii. Găsim în cărțile sapiențiale ale Vechiului Testament câteva texte care preamăresc rolul Înțelepciunii preexistente creației lumii. În acest sens trebuie citite texte ca acesta din Ps 90: „Mai înainte de a se fi născut munții, mai înainte să fi fost plămădit pământul și lumea, din vecie și până în vecie tu ești Dumnezeu” (v. 2); sau texte ca acela care vorbește despre Înțelepciunea creatoare: „Domnul m-a creat ca început al activității sale, înainte de orice lucrare a lui, la început. Din veșnicie am fost formată, încă de la început, de la începuturile pământului” (Prov 8,22-23). Sugestiv este și elogiul Înțelepciunii, conținut în cartea omonimă: „Înțelepciunea se extinde cu putere de la un capăt la altul al pământului și conduce universul în mod minunat” (Înț 8,1).

Aceleași texte sapiențiale care vorbesc despre preexistența veșnică a Înțelepciunii vorbesc și despre coborârea, despre înjosirea acestei Înțelepciuni, care și-a făcut un cort printre oameni. Astfel simțim deja răsunând cuvintele din Evanghelia după Ioan, care vorbește despre cortul de carne al Domnului. Și-a făcut un cort în Vechiul Testament: aici este indicat templul, cultul conform „Torei”; dar din punctul de vedere al Noului Testament putem înțelege că acesta era numai prefigurare a cortului mult mai real și semnificativ: cortul de carne al lui Cristos. Și vedem deja în cărțile din Vechiul Testament că această înjosire a Înțelepciunii, coborârea sa în trup, implică și posibilitatea ca ea să fie refuzată. Sfântul Paul, dezvoltând cristologia sa, amintește și face referință tocmai la această perspectivă sapiențială: recunoaște în Isus înțelepciunea veșnică existentă din totdeauna, înțelepciunea care coboară și-și face un cort printre noi și astfel el poate să-l descrie pe Cristos, ca „puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu”, poate să spună că Cristos a devenit pentru noi, „a fost făcut de Dumnezeu înțelepciunea, dreptatea, sfințenia și mântuirea” (1Cor 1,24.30). În mod asemănător Paul clarifică faptul că, la fel ca Înțelepciunea, Cristos poate să-și creeze în planurile lui Dumnezeu o situație paradoxală, crucea, care se va transforma în cale de mântuire pentru tot neamul omenesc.

O dezvoltare ulterioară a acestui ciclu sapiențial, care vede Înțelepciunea înjosindu-se pentru a fi apoi înălțată în pofida refuzului, este în vestitul imn conținut în Scrisoarea către Filipeni (cf. 2,6-11). E vorba de unul din textele cele mai înalte din tot Noul Testament. Exegeții în cea mai mare majoritate sunt unanimi de acum că această pericopă prezintă o compoziție precedentă textului din Scrisoarea către Filipeni. Acesta este un fapt de mare importanță, deoarece înseamnă că iudeo-creștinismul, înainte de sfântul Paul, credea în divinitatea lui Isus. Cu alte cuvinte, credința în divinitatea lui Isus nu este o invenție elenistă, apărută mult după viața pământească a lui Isus, o invenție care, uitând de omenitatea sa, l-ar fi divinizat; în realitate vedem că primul iudeo-creștinism credea în divinitatea lui Isus, ba chiar putem spune, apostolii înșiși, în marile momente ale vieții învățătorului lor, au înțeles că el era Fiul lui Dumnezeu, așa cum a spus sfântul Petru la Cezareea lui Filip: „Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu cel viu” (Mt 16,16). Dar să ne întoarcem la imnul din Scrisoarea către Filipeni. Structura acestui text poate să fie împărțită în trei strofe, care ilustrează momentele principale ale parcursului făcut de Cristos. Preexistența sa este exprimată de cuvintele: „El, fiind din fire Dumnezeu, nu a considerat un beneficiu propriu egalitatea sa cu Dumnezeu” (v. 6); urmează apoi înjosirea voluntară a Fiului în strofa a doua: „S-a despuiat pe sine luând firea sclavului” (v. 7), până la umilirea de sine „făcându-se ascultător până la moarte și încă moartea pe cruce” (v. 8). A treia strofă a imnului vestește răspunsul Tatălui la umilirea Fiului: „Pentru aceasta și Dumnezeu l-a înălțat și i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume” (v. 9). Ceea ce uimește este contrastul între înjosirea radicală și următoarea glorificare în gloria lui Dumnezeu. Este evident că această a doua strofă este în contrast cu pretenția lui Adam care voia să devină Dumnezeu de la sine, este în contrast și cu gestul constructorilor turnului Babel care voiau să edifice singuri puntea spre cer și să se facă pe ei înșiși divinități. Însă această inițiativă a mândriei s-a terminat în autodistrugere: nu se ajunge în felul acesta la cer, la adevărata fericire, la Dumnezeu. Gestul Fiului lui Dumnezeu este exact contrariul: nu mândria, ci umilința, care este realizare a iubirii și iubirea este divină. Inițiativa de înjosire, de umilință radicală a lui Cristos, cu care contrastează mândria umană, este realmente expresie a iubirii divine; după ea urmează acea ridicare la cer la care Dumnezeu ne atrage cu iubirea sa.

În afară de Scrisoarea către Filipeni, există alte locuri din literatura paulină în care temele preexistenței și coborârii Fiului lui Dumnezeu pe pământ sunt legate între ele. O reafirmare a asimilării între Înțelepciune și Cristos, cu toate dezvoltările cosmice și antropologice unite, se găsește în prima Scrisoare către Timotei: „El s-a arătat în trup, a fost justificat în Duh, a apărut îngerilor, a fost predicat printre păgâni, a fost crezut în lume, a fost ridicat în glorie” (3,16). Mai ales pe aceste premise se poate defini mai bine funcția lui Cristos ca mijlocitor unic, pe fondul unicului Dumnezeu din Vechiul Testament (cf. 1Tim 2,5 în relație cu Is 43,10-11; 44,6). Cristos este adevărata punte care ne conduce la cer, la comuniunea cu Dumnezeu.

Și în sfârșit, numai o aluzie la ultimele dezvoltări ale cristologiei sfântului Paul în Scrisorile către Coloseni și către Efeseni. În prima, Cristos este calificat ca „primul născut dintre toate creaturile” (1,15-20). Acest cuvânt „primul născut” implică faptul că primul dintre mulți fii, primul dintre mulți frați și surori, a coborât pentru a ne atrage și a ne face frați și surori. În Scrisoarea către Efeseni găsim o frumoasă expunere a planului divin al mântuirii, când Paul spune că în Cristos, Dumnezeu voia să recapituleze toate (cf. Ef 1,23). Cristos este recapitularea a toate, rezumă toate și ne conduce la Dumnezeu. Și astfel ne implică într-o mișcare de coborâre și de înălțare, invitându-ne să participăm la umilința sa, adică la iubirea sa față de aproapele, pentru a fi astfel părtași și de glorificarea sa, devenind împreună cu el fii în Fiul. Să ne rugăm ca Domnul să ne ajute să ne conformăm umilinței sale, iubirii sale, pentru a fi făcuți părtași astfel de divinizarea sa.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 22.10.2008
Publicarea pe acest sit: 22.10.2008
Etichete: , ,

Lasă un răspuns