Audienţa generală de miercuri

Paul și Biserica
miercuri, 22 noiembrie 2006

Dragi frați și surori,

Astăzi completăm întâlnirile noastre cu apostolul Paul, dedicându-i o ultimă reflecție. Nu putem de fapt să ne luăm rămas bun de la el fără să luăm în considerație unul dintre aspectele decisive ale activității sale și una dintre temele cele mai importante ale gândirii sale: realitatea Bisericii. Trebuie înainte de toate să constatăm că primul său contact cu persoana lui Isus se realizează prin mărturia comunității creștine din Ierusalim. A fost o întâlnire furtunoasă. Aflându-se despre noul grup al celor credincioși, el devine imediat un persecutor acerb al acestora. O recunoaște el însuși de mai bine de trei ori în diferite Scrisori: «Am persecutat Biserica lui Dumnezeu» scrie (1Cor 15,9; Gal 1,13; Fil 3,6), ca și cum ar prezenta acest comportament al său ca pe cea mai mare crimă.

Bineînțeles, pentru el a fost determinant ceea ce s-a întâmplat pe drumul Damascului, dar în realitate nu aceea a fost prima sa întâlnire cu Isus. Cartea Faptele Apostolilor amintește prezența sa la evenimentul delapidării lui Ștefan (7,58) și aprobarea dată de el la condamanarea diaconului (8,1). Acest lucru ne permite să facem cu ușurință o primă și importantă observație: la Isus se ajunge în mod normal, pentru a-l primi sau a-l refuza, prin mijlocirea comunității credincioșilor. Acest lucru este atât de evident încât și cele consemnate despre Isus și oferite de către autorii antici păgâni, precum Svetoniu, Tacitus, Pliniu cel Tânăr, nu sunt rodul unui interes direct pe care aceștia l-ar fi arătat față de persoana lui Isus, ci provin din contactul acestora cu grupul celor care credeau în el. Așadar, viața Bisericii este aceea care suscită interesul sau cel puțin întrebarea despre Isus, adică: la Isus se ajunge trecând în mod normal prin Biserică!

Într-un anumit sens, acest lucru s-a confirmat, spuneam, și pentru Paul, care a întâlnit Biserica mai înainte de a-l întâlni pe Isus. Acest contact, însă, în cazul său, a fost neroditor, nu a generat adeziunea, ci o repulsie violentă. Pentru Paul, adeziunea la Biserică a fost favorizată de o întâlnire directă cu Cristos, care, arătându-i-se pe drumul Damascului, s-a identificat cu Biserica și l-a făcut să înțeleagă că persecutarea Bisericii era de fapt persecutarea Lui, Domnul. De fapt, Cel Înviat i-a zis lui Paul, persecutorul Bisericii: „Saul, Saul! De ce mă persecuți?” (Fap 9,4). Persecutând Biserica, îl persecuta pe Cristos. Paul, atunci, s-a convertit, în același timp, atât la Cristos cât și la Biserică. De aici se înțelege de ce Biserica a fost apoi atât de prezentă în gândurile, în inima și în activitatea lui Paul. În primul rând s-a observat prin faptul că el a fondat câteva Biserici în diferitele orașe în care a umblat ca și evanghelizator. Când vorbește despre «grija sa pentru toate Bisericile» (2Cor 11,28), el se gândește la diferitele comunități creștine fondate din loc în loc în Galația, în Ionia, în Macedonia și în Ahaia. Unele dintre acele Biserici i-au generat chiar și frământări și neplăceri, după cum s-a întâmplat spre exemplu în Bisericile din Galația, pe care el le-a văzut „trecând la o altă evanghelie” (Gal 1,6), lucru împotriva căruia s-a opus cu mare hotărâre. Cu toate acestea el simțea legătura sa cu Bisericile fondate de el nu într-o manieră rece și birocratică, dar profundă și plină de pasiune. Astfel, spre exemplu, îi numește pe filipeni «frații mei iubiți și doriți, bucuria și coroana mea» (4,1). În alte situații compară diferitele Comunități cu o scrisoare de recomandare unică în felul ei: «voi sunteți scrisoarea noastră, scrisă în inimile noastre, cunoscută și citită de toți oamenii» (2Cor 3,2). Altă dată arată în dificultățile lor un adevărat și propriu sentiment nu doar de paternitate dar chiar de maternitate, ca atunci când se adresează destinatarilor săi numindu-i drept «copii mei, pentru care îndur din nou chinurile nașterii până când Cristos se va forma în voi» (Gal 4,19; și cfr. 1Cor 4,14-15; 1Tes 2,7-8).

În Scrisorile sale Paul ne face cunoscută și doctrina sa despre Biserică. Astfel este foarte cunoscută originala sa definiție a Bisericii ca și «trup al lui Cristos», pe care nu o găsim în alți autori creștini ai primului secol (cfr. 1Cor 12,27; Ef 4,12; 5,30; Col 1,24). Rădăcina cea mai profundă a acestei denumiri a Bisericii o găsim în Sacramentul trupului lui Cristos. Iată ce spune sfântul Paul: „Pentru că este o singură pâine, noi, cei mulți, suntem un singur trup” (1Cor 10,17). În aceeași Euharistie Cristos ne dă Trupul său și ne face Trupul său. În acest sens sfântul Paul spune Galatenilor: „Voi toți sunteți una în Cristos” (Gal 3,28). Prin toate acestea Paul ne face să înțelegem că există nu doar o apartenență a Bisericii la Cristos, dar și o anumită formă de echivalare și de identificare a Bisericii cu Cristos însuși. Și tocmai de aici derivă măreția și noblețea Bisericii, adică a noastră a tuturor care facem parte din ea: a fi noi membre ale lui Cristos, ca și o extensie a prezenței sale personale în lume. Și de aici decurge, în mod firesc, datoria noastră de a trăi cu adevărat în conformitate cu Cristos. De aici iau naștere și îndemnurile lui Paul referitoare la diferitele carisme care însuflețesc și structurează comunitatea creștină. Toate acestea provin dintr-un singur izvor, care este Duhului Tatălui și al Fiului, știind bine că în Biserică nu există nimeni care să fie îndepărtat, întrucât, după cum scrie Apostolul, «fiecăruia îi este dată manifestarea Duhului spre binele tuturor» (1Cor 12,7). Important, însă, este faptul ca toate carismele să coopereze pentru edificarea comunității și să nu devină, în mod contrar, motiv de dezbinare, ruptură. În această privință Paul se întreabă în mod retoric: «Oare a fost Cristos împărțit?» (1Cor 1,13). El știe bine și ne învață că este necesar să menținem «unitatea Duhului în legătura păcii pentru că este un singur trup și un singur Duh, după cum ați și fost chemați la o singură speranță» (Ef 4,3-4).

În mod evident, a sublinia exigența unității nu înseamnă a susține că trebuie să se recurgă la uniformizarea și aplatizarea vieții bisericești după un singur mod de operare. În altă parte Paul învață (chiar contrariul): «Nu stingeți Duhul» (1Tes 5,19), adică să se facă cu generozitate loc dinamismului imprevizibil al manifestărilor carismatice ale Duhului, care este izvor de energie și vitalitate mereu nouă. Dar dacă există un criteriu la care Paul ține mult, acesta este zidirea reciprocă: „totul să se facă spre edificare” (1Cor 14,26). Totul trebuie să colaboreze la construirea ordonată a țesutului eclezial, nu doar fără oprire, dar și fără grabă și ruptură. Există apoi și o Scrisoare a sfântului Paul care ajunge să prezinte Biserica drept mireasă a lui Cristos (cfr. Ef 5,21-33). Astfel se reia o metaforă profetică veche, care făcea din poporul lui Israel soția Dumnezeului alianței (cfr. Os 2,4.21; Is 54,5-8): aceasta pentru a exprima cât de inime sunt raporturile dintre Cristos și Biserica sa, atât în sensul că ea este obiectul celei mai tandre iubiri din partea Domnului ei, cât și în sensul că iubirea trebuie să fie reciprocă și că așadar și noi, întrucât suntem membre ale Bisericii, trebuie să demonstrăm o credință plină de pasiune față de El.

Prin urmare este în joc un raport de comuniune: așa-numita legătură verticală dintre Isus Cristos și noi toți, dar și aceea orizontală dintre toți cei care se disting în lume prin faptul că „invocă numele Domnului nostru Isus Cristos” (1Cor 1,2). Aceasta este definiția noastră: noi facem parte dintre cei care invocă numele Domnului Isus Cristos. Se înțelege așadar bine cât de dezirabilă este realizarea a ceea ce Paul însuși le dorește corintenilor în scrierile sale: «Dacă toți fac profeții și ar intra cineva fără credință sau neștiutor, va fi denunțat de toți și judecat de toți. Cele ascunse ale inimii vor fi descoperite și, în felul acesta, căzând cu fața la pământ, îl va adora pe Dumnezeu, mărturisind: Într-adevăr, Dumnezeu este în mijlocul vostru» (1Cor 14,24-25). La fel ar trebui să fie și întâlnirile noastre liturgice. Un necreștin care intră într-o adunare de-a noastră ar trebui ca la sfârșit să poată spune: „Într-adevăr Dumnezeu este cu voi”. Să-l rugăm pe Domnul să trăim astfel: în comuniune cu Cristos, și în comuniune între noi.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 22.11.2006
Publicarea pe acest sit: 22.11.2006
Etichete: ,

Lasă un răspuns