Audienţa generală de miercuri

Apostolii, martori și trimiși ai lui Cristos
miercuri, 22 martie 2006

Dragi frați și surori,

Scrisoarea către Efeseni ne prezintă Biserica ca o contrucție ridicată „pe temelia apostolilor și a profeților, piatra unghiulară fiind Cristos Isus” (2,20). În Apocalips, rolul Apostolilor, și în mod special al celor doisprezece, este clarificat în perspectiva escatologică a Ierusalimului ceresc, prezentat ca o cetate ale cărei ziduri „aveau douăsprezece temelii și pe ele erau douăsprezece nume ale celor doisprezece apostoli ai Mielului” (21,14). Evangheliile concordă atunci când spun că chemarea Apostolilor a însemnat primii pași ai ministerului lui Isus, după botezul primit de la Ioan Botezătorul în apele Iordanului.

Rămânând la relatarea de la Marcu (1,16-20) și de la Matei (4,18-22), locul chemării primilor Apostoli este lacul Galileii. Isus a început de puțin timp predicarea Împărăției lui Dumnezeu, când privirea sa s-a îndreptat asupra acelor frați: Simon și Andrei, Iacob și Ioan. Sunt pescari, implicați în munca lor zilnică. Își aruncă plasele, le trag înapoi. Însă îi așteaptă un alt pescuit. Isus îi cheamă cu hotărâre și ei, fără să stea pe gânduri, îl urmează: de-acum înainte vor fi „pescari de oameni” (cf. Marcu 1,17; Matei 4,19). Luca, deși urmează aceeași tradiție, are o relatare mai elaborată (5,1-11). Aceasta arată drumul de credință al primilor ucenici, precizând că invitația de a-l urma au primit-o după ce au ascultat prima predică a lui Isus și au experimentat primele semne minunate împlinite de El. În particular, pescuitul minunat constituie contextul imediat și oferă simbolul misiunii de pescari de oameni, încredințată lor. Destinul acestor „chemați”, de acum înainte, va fi legat în mod intim cu acela al lui Isus. Apostolul este un trimis, dar înainte de aceasta, un „expert” al lui Isus.

Tocmai acest aspect este scos în evidență de evanghelistul Ioan încă de la prima întâlnire a lui Isus cu viitorii Apostoli. Aici, scenariul e diferit. Întâlnirea se desfășoară pe malul Iordanului. Prezența viitorilor ucenici, veniți și ei, ca și Isus, din Galileea, pentru a trăi experiența botezului administrat de Ioan, aruncă lumină asupra lumii lor spirituale. Erau oameni care așteptau Împărăția lui Dumnezeu, dornici să-l cunoască pe Mesia, a cărui venire era anunțată ca iminentă. Lor le este de ajuns gestul lui Ioan Botezătorul care-l arată pe Isus ca fiind Mielul lui Dumnezeu (cf. Ioan 1,36), pentru ca să ia naștere în ei dorința unei întâlniri personale cu Învățătorul. Dialogurile dintre Isus și primii viitori Apostoli sunt foarte expresive. La întrebarea: „Ce căutați?”, ei răspund cu o altă întrebare: „Rabi (care înseamnă Învățătorule), unde locuiești?” Răspunsul lui Isus este o invitație: „Veniți și vedeți” (cf. Ioan 1,38-39). Astfel începe aventura Apostolilor, ca o întâlnire de persoane care se deschid reciproc. Pentru ucenici, începe o cunoaștere directă a Învățătorului. De fapt, ei nu vor trebui să fie vestitori ai unei idei, ci martori ai unei persoane. Înainte să fie trimiși să evanghelizeze, vor trebui „să stea” cu Isus (cf. Marcu 3,14), stabilind un raport personal cu El. Pe această bază, evanghelizarea nu va fi altceva decât o mărturie a ceva deja experimentat și o invitație la a intra în misterul comuniunii cu Cristos (cf. 1Ioan 13).

Către cine vor fi trimiși Apostolii? În Evanghelie, Isus pare că își restrânge misiunea doar la poporul lui Israel: „Nu am fost trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15,24). În mod similar, pare să limiteze și misiunea încredințată celor doisprezece: „Isus i-a trimis pe aceștia doisprezece, poruncindu-le: ‘Să nu mergeți pe calea păgânilor și să nu intrați în cetatea samaritenilor. Mergeți mai degrabă la oile pierdute ale casei lui Israel'” (Matei 10,5 ș.u.). O anume critică modernă de inspirație raționalistă a văzut în aceste expresii lipsa unei conștiințe universale din partea Nazarineanului. În realitate, ele trebuie înțelese în lumina raportului său cu Israelul, poporul alianței. Conform așteptării mesianice, promisiunile divine vor ajunge la împlinire atunci când însuși Dumnezeu, prin Alesul său, își va aduna poporul așa cum face un păstor cu turma sa: „Voi veni să scap oile Mele, ca să nu mai fie pradă… Voi pune peste ele un singur păstor, care le va paște; voi pune pe robul Meu David; el le va paște și el va fi păstorul lor. Iar Eu, Domnul, le voi fi Dumnezeu, iar robul Meu David va fi prinț între ei” (Iezechiel 34,22-24). Isus este păstorul escatologic, care adună oile pierdute ale casei lui Israel și merge în căutarea lor, pentru că le cunoaște și le iubește (cf. Luca 15,4-7 și Matei 18,12-14; în conformitate și cu imaginea bunului păstor din Ioan 10,11 ș.u.). Prin această „adunare”, Împărăția lui Dumnezeu este vestită la toate popoarele: „Voi arăta slava Mea între neamuri, și toate neamurile vor vedea judecata Mea, pe care o voi săvârși Eu, și mâna Mea, pe care o voi pune asupra lor” (Iezechiel 39,21).

Astfel, cei doisprezece, chemați să participe la aceeași misiune a lui Isus, cooperează cu Păstorul ultimelor timpuri, mergând și ei înainte de toate la oile pierdute ale casei lui Israel, adresându-se astfel poporului promisiunii, a cărui adunare este semnul mântuirii pentru toate popoarele. Departe de a contrazice deschiderea universală a acțiunii mesianice a Nazarineanului, restrângerea inițială la Israel a misiunii Sale și a celor doisprezece devine astfel semnul profetic cel mai eficace. După patima și învierea lui Cristos acest semn va fi clarificat: caracterul universal al misiunii apostolilor va deveni explicit. Cristos îi va trimite pe Apostoli „în toată lumea” (Marcu 16,15), la „toate popoarele” (Matei 28,19; Luca 24,47), „până la marginile pământului” (Fapte 1,8).

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Cristian Văcaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 22.03.2006
Publicarea pe acest sit: 27.03.2006
Etichete: ,

Lasă un răspuns