Audienţa generală de miercuri

Despre Psalmi
miercuri, 22 iunie 2011

Iubiți frați și surori

În catehezele precedente ne-am oprit asupra câtorva figuri din Vechiul Testament deosebit de semnificative pentru reflecția noastre despre rugăciune. Am vorbit despre Abraham care mijlocește pentru cetățile străine, despre Iacob care în lupta din tipul nopții primește binecuvântarea, despre Moise care invocă iertarea pentru poporul său și despre Ilie care se roagă pentru convertirea Israelului. Cu cateheza de astăzi aș vrea să încep o nouă bucată din parcurs: în loc să comentăm episoade deosebite de personaje în rugăciune vom intra în „cartea de rugăciune” prin excelență, cartea Psalmilor. În următoarele cateheze vom citi și vom medita câțiva dintre Psalmii cei mai frumoși și mai îndrăgiți de tradiția de rugăciune a Bisericii. Astăzi aș vrea să fac o introducere vorbind despre cartea Psalmilor în ansamblul său.

Psaltirea se prezintă ca un „formular” de rugăciuni, o culegere de o sută cincizeci de Psalmi pe care tradiția biblică îi dăruiește poporului de credincioși pentru ca să devină rugăciunea sa, rugăciunea noastră, modul nostru de a ne adresa lui Dumnezeu și de a ne relaționa cu el. În această carte Psalmilor se exprimă toată experiența umană cu multiplele sale confruntări și toată gama de sentimente care însoțesc existența omului. În Psalmi se împletesc și se exprimă bucurie și suferință, dorință de Dumnezeu și percepție a propriei nevrednicii, fericire și simț de abandonare, încredere în Dumnezeu și singurătate dureroasă, plinătate de viață și frică de moarte. Toată realitatea credinciosului se adună în acele rugăciuni pe care poporul lui Israel mai înainte și Biserica după aceea le-au asumat ca mediere privilegiată a raportului cu unicul Dumnezeu și răspuns adecvat la revelarea lui în istorie. Ca rugăciuni, Psalmii sunt manifestări ale sufletului și ale credinței, în care toți se pot recunoaște și în care se comunică acea experiență de apropiere deosebită de Dumnezeu la care este chemat orice om. Și toată complexitatea existenței umane se concentrează în complexitatea diferitelor forme literare din diferiți Psalmi: imnuri, plângeri și implorări individuale și colective, cântări de mulțumire, psalmi penitențiali, psalmi sapiențiali și alte genuri care se pot regăsi în aceste compoziții poetice.

În pofida acestei multiplicități expresive pot fi identificate două mare domenii care sintetizează rugăciunea din Psaltire: implorarea, legată cu plângerea, și lauda, două dimensiuni corelate și aproape indisolubile. Pentru că implorarea este animată de certitudinea că Dumnezeu va răspunde și acest lucru deschide la laudă și la aducere de mulțumire; și lauda și mulțumirea provin din experiența unei mântuiri primite, care presupune o necesitate de ajutor pe care implorarea o exprimă.

În implorare cel care se roagă se plânge și descrie situația sa de angoasă, de pericol, de dezolare, sau, ca în Psalmii penitențiali, mărturisește păcatul cerând să fie iertat. El îi expune Domnului starea sa de necesitate având încredere că este ascultat și acest lucru implică o recunoaștere a lui Dumnezeu ca bun, doritor al binelui și „iubitor al vieții” (cf. Înț 11,26), gata să ajute, să mântuiască, să ierte. De exemplu, așa se roagă Psalmistul în Psalmul 31: „Doamne, în tine mă încred, să nu fiu dat nicicând de rușine […] Scoate-mă din lațul pe care mi l-au întins, căci tu ești tăria mea” (v. 2.5). Așadar, deja în plângere poate să apară ceva din laudă, care se prevestește în speranța intervenției divine și devine apoi explicită atunci când mântuirea divină devine realitate. În mod asemănător, în Psalmii de mulțumire și de laudă, comemorând darul primit sau contemplând măreția milostivirii lui Dumnezeu, se recunoaște și propria micime și necesitatea de a fi mântuiți, care este la baza implorării. Se mărturisește lui Dumnezeu propria condiție de creatură marcată în mod inevitabil de moarte, și totuși purtătoare a unei dorințe radicale de viață. De aceea Psalmistul exclamă în Psalmul 86: „Îți mulțumesc, Doamne, Dumnezeul meu, din toată inima mea, și voi preamări numele tău în veac. Căci mare este mila ta față de mine și tu ai eliberat sufletul meu din adâncul infernului” (v. 12-13). În felul acesta, în rugăciunea Psalmilor implorarea și lauda se împletesc și se contopesc într-o singură cântare care celebrează harul veșnic al Domnului care se apleacă asupra fragilității noastre.

Tocmai pentru a permite poporului de credincioși să se unească la această cântare, cartea Psaltirii a fost dăruită Israelului și Bisericii. De fapt, Psalmii ne învață să ne rugăm. În ei, Cuvântul lui Dumnezeu devine cuvânt de rugăciune – și sunt cuvintele Psalmistului inspirat – care devine și cuvânt al celui care se roagă Psalmii. Aceasta este frumusețea și particularitatea acestei cărți biblice: rugăciunile conținute în ea, spre deosebire de alte rugăciuni pe care le găsim în Sfânta Scriptură, nu sunt inserate într-o expunere narativă care îi specifică sensul și funcția. Psalmii sunt dați credinciosului tocmai ca text de rugăciune, care are ca unic scop acela de a deveni rugăciunea celui care îi asumă și cu ei se adresează lui Dumnezeu. Pentru că sunt Cuvânt al lui Dumnezeu, cel care se roagă Psalmii vorbește cu Dumnezeu cu înseși cuvintele pe care Dumnezeu ni le-a dăruit, se adresează Lui cu cuvintele pe care El însuși ni le dăruiește. Astfel, rugându-ne Psalmii învățăm să ne rugăm. Sunt o școală a rugăciunii.

Ceva asemănător se întâmplă atunci când copilul începe să vorbească, adică învață să exprime propriile senzații, emoții, necesități cu cuvinte care nu-i aparțin în mod înnăscut, dar pe care le învață de la părinții săi și de la cei care trăiesc în jurul lui. Ceea ce copilul vrea să exprime este propria sa trăire, însă mijlocul expresiv este al altora; și el încet-încet și-l apropriază, cuvintele primite de la părinți devin cuvintele sale și prin acele cuvinte învață și un mod de a gândi și de a simți, are acces la o întreagă lume de concepte și în ea crește, se relaționează cu realitatea, cu oamenii și cu Dumnezeu. Limba părinților săi a devenit în sfârșit limba sa, el vorbește cu cuvintele primite de la alții care de acum au devenit cuvintele sale. Așa se întâmplă cu rugăciunea Psalmilor. Ei ne sunt dăruiți pentru ca noi să învățăm să ne adresăm lui Dumnezeu, să comunicăm cu El, să-i vorbim despre noi cu cuvintele sale. Și, prin intermediul acelor cuvinte va fi posibil să cunoaștem și să primim și criteriile acțiunii sale și să ne apropiem de misterul gândurilor și ale căilor sale (cf. Is 55,8-9), așa încât să creștem tot mai mult în credință și în iubire. Așa cum cuvintele noastre nu sunt numai cuvinte, ci ne învață o lume reală și conceptuală, tot așa și aceste rugăciuni ne învață inima lui Dumnezeu, motiv pentru care nu numai că putem vorbi cu Dumnezeu, dar putem să învățăm cine este Dumnezeu și, învățând cum să vorbim cu El, învățăm faptul de a fi om, faptul de a fi noi înșine.

În această privință apare semnificativ titlul pe care tradiția ebraică l-a dat Psaltirii. Ea se numește tehillim, un termen ebraic care înseamnă „laude”, de la acea rădăcină verbală pe care o regăsim în expresia „Halleluyah”, adică literalmente: „lăudați-l pe Domnul”. Așadar, această carte de rugăciuni, chiar dacă este așa de multiformă și complexă, cu diferitele sale genuri literare și cu articulația sa între laudă și implorare, este în cele din urmă o carte de laude, care învață să aducem mulțumire, să celebrăm măreția darului lui Dumnezeu, să recunoaștem frumusețea lucrărilor sale și să glorificăm Numele său sfânt. Acesta este răspunsul cel mai potrivit în fața manifestării Domnului și a experimentării bunătății sale. Învățându-ne să ne rugăm, Psalmii ne învață că și în dezolare, în durere, prezența lui Dumnezeu este izvor de uimire și de consolare; se poate plânge, implora, mijloci, dar având conștiința că mergem spre lumină, unde lauda va putea să fie definitivă. Așa cum ne învață Psalmul 36: „În tine este izvorul vieții, în lumina ta vom vedea lumina” (Ps 36,10).

Dar în afară de acest titlu general al cărții, tradiția ebraică a pus la mulți Psalmi titluri specifice, atribuindu-i, în mare majoritate, regelui David. Figură cu importantă calitate umană și teologică, David este personaj complex, care a străbătut cele mai variate experiențe fundamentale ale vieții. Tânăr păstor al turmei paterne, trecând prin evenimente alterne și uneori dramatice, devine rege al lui Israel, păstor al poporului lui Dumnezeu. Om de pace, a dus multe războaie; căutător neobosit și tenace al lui Dumnezeu, i-a trădat iubirea și acest lucru este caracteristic: mereu a rămas căutător al lui Dumnezeu, chiar dacă de multe ori a păcătuit grav; penitent umil, a primit iertarea divină, și pedeapsa divină, și a acceptat un destin marcat de durere. David astfel a fost un rege, cu toate slăbiciunile sale, „după inima lui Dumnezeu” (cf. 1Sam 13,14), adică un rugător pasionat, un om care știa ce înseamnă a implora și a lăuda. Legătura Psalmilor cu acest rege distins al lui Israel este așadar importantă, pentru că el este figură mesianică, Uns al Domnului, în care este într-un fel adumbrită misterul lui Cristos.

La fel de importante și semnificative sunt modul și frecvența cu care cuvintele din Psalmi sunt preluate de Noul Testament, asumând și subliniind acea valoare profetică sugerată de legătura Psaltirii cu figura mesianică a lui David. În Domnul Isus, care în viața sa pământească s-a rugat cu Psalmii, ei își au împlinirea lor definitivă și dezvăluie sensul lor cel mai deplin și profund. Rugăciunile din Psaltire, cu care se vorbește lui Dumnezeu, ne vorbesc despre El, ne vorbesc despre Fiul, imagine a lui Dumnezeu cel nevăzut (Col 1,15), care ne revelă complet Fața Tatălui. Așadar, creștinul, rugându-se Psalmii, îl roagă pe Tatăl în Cristos și cu Cristos, asumând acele cântări într-o perspectivă nouă, care are în misterul pascal ultima sa cheie interpretativă. Orizontul celui care se roagă se deschide astfel la realități neașteptate, fiecare Psalm capătă o lumină nouă în Cristos și Psaltirea poate să strălucească în toată bogăția sa infinită.

Preaiubiți frați și surori, să luăm așadar în mână această carte sfântă, să ne lăsăm învățați de Dumnezeu ca să ne adresăm Lui, să facem din Psaltire o călăuză care să ne ajute și să ne însoțească zilnic în drumul rugăciunii. Și să cerem și noi, asemenea discipolilor lui Isus, „Doamne, învață-ne să ne rugăm” (Lc 11,1), deschizând inima ca să primim rugăciunea Învățătorului, în care toate rugăciunile ajung la împlinire. Astfel, făcuți fii în Fiul, vom putea să-i vorbim lui Dumnezeu numindu-l „Tatăl nostru”. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 22.06.2011
Publicarea pe acest sit: 23.06.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns