Audienţa generală de miercuri

Despre Postul Mare
miercuri, 22 februarie 2012

Iubiți frați și surori,

La această Cateheză aș vrea să mă opresc pe scurt asupra timpului Postului Mare, care începe astăzi cu Liturgia din Miercurea Cenușii. Este vorba de un itinerar de patruzeci de zile care ne va conduce la Triduum-ul pascal, comemorare a pătimirii, morții și învierii Domnului, inima misterului mântuirii noastre. În primele secole de viață a Bisericii acesta era timpul în care cei care auziseră și primiseră vestirea lui Cristos începeau, pas după pas, drumul lor de credință și de convertire pentru a ajunge să primească sacramentul Botezului. Era vorba de o apropiere de Dumnezeul cel viu și de o inițiere la credință care trebuia făcută treptat, printr-o schimbare interioară din partea catecumenilor, adică a celor care doreau să devină creștini și să fie încorporați lui Cristos și Bisericii.

După aceea, și penitenții și apoi toți credincioșii au fost invitați să trăiască acest itinerar de reînnoire spirituală, pentru a conforma tot mai mult propria existență la cea a lui Cristos. Participarea întregii comunități la diferitele etape ale parcursului Postului Mare subliniază o dimensiune importantă a spiritualității creștine: răscumpărarea nu a câtorva, ci a tuturor este disponibilă grație morții și învierii lui Cristos. De aceea, fie cei care parcurgeau un drum de credință drept catecumeni pentru a primi Botezul, fie cei care s-au îndepărtat de Dumnezeu și de comunitatea credinței și căutau reconcilierea, fie cei care trăiau credința în comuniune deplină cu Biserica, toți împreună știau că timpul care precede Paștele este un timp de metanoia, adică de schimbare interioară, de căință; timpul care identifică viața noastră umană și toată istoria noastră ca un proces de convertire care se pune în mișcare acum pentru a-l întâlni pe Domnul la sfârșitul timpurilor.

Cu o expresie devenită tipică în Liturgie, Biserica denumește perioada în care am intrat astăzi „Quadragesima„, adică timpul de patruzeci de zile și, cu o referință clară la Sfânta Scriptură ne introduce astfel într-un context spiritual precis. De fapt, patruzeci este numărul simbolic cu care Vechiul și Noul Testament reprezintă momentele importante ale experienței credinței Poporului lui Dumnezeu. Este o cifră care exprimă timpul așteptării, al purificării, al întoarcerii la Domnul, al conștiinței că Dumnezeu este fidel față de promisiunile sale. Acest număr nu reprezintă un timp cronologic exact, ritmat de suma zilelor. Indică mai degrabă o perseverență răbdătoare, o lungă încercare, o perioadă suficientă pentru a vedea lucrările lui Dumnezeu, un timp în care trebuie să ne decidem ca să asumăm propriile responsabilități fără amânări ulterioare. Este timpul deciziilor mature.

Numărul patruzeci apare înainte de toate în istoria lui Noe. Acest om drept, din cauza potopului petrece patruzeci de zile și patruzeci de nopți în arcă, împreună cu familia sa și cu animalele pe care Dumnezeu i-a zis să le ia cu sine. Și așteaptă alte patruzeci de zile, după potop, înainte de a atinge uscatul, salvat de la distrugere (cf. Gen 7,4.12; 8,6). Apoi, etapa următoare: Moise rămâne pe muntele Sinai, în prezența Domnului, patruzeci de zile și patruzeci de nopți, pentru a primi Legea. În tot acest timp postește (cf. Ex 24,18). Patruzeci sunt anii de călătorie a poporului ebraic din Egipt până în Țara Promisă, timp potrivit pentru a experimenta fidelitatea lui Dumnezeu. „Adu-ți aminte de tot drumul pe care Domnul Dumnezeul tău te-a făcut să mergi în acești patruzeci de ani în pustiu… Îmbrăcămintea ta nu s-a uzat pe tine și piciorul nu s-a umflat în acești patruzeci de ani”, spune Moise în Deuteronom la sfârșitul acestor patruzeci de ani de migrațiune (Dt 8,2.4). Anii de pace de care se bucură Israelul sub judecători sunt patruzeci (cf. Jud 3,11.30), însă, după ce a trecut acest timp, începe uitarea darurilor lui Dumnezeu și întoarcerea la păcat. Profetul Ilie face patruzeci de zile pentru a ajunge la Horeb, muntele unde îl întâlnește pe Dumnezeu (cf. 1Re 19,8). Patruzeci sunt zilele în timpul cărora locuitorii din Ninive fac pocăință pentru a obține iertarea lui Dumnezeu (cf. Gen 3,4). Patruzeci sunt și anii de domnie a lui Saul (cf. Fap 13,21), a lui David (cf. 2Sam 5,4-5) și a lui Solomon (cf. 1Re 11,41), primii trei regi ai lui Israel. Și Psalmii reflectă asupra semnificației biblice a celor patruzeci de ani, ca de exemplu Psalmul 95, din care am auzit un text: „O, de ați asculta astăzi glasul lui: „Nu vă împietriți inimile ca la Meriba, ca în ziua de la Massa în pustiu, acolo m-ai ispitit părinții voștri, m-au pus la încercare, deși au văzut lucrărilor mele. Patruzeci de ani m-a dezgustat neamul acesta; de aceea am zis: Este un popor cu inima rătăcită, nu au cunoscut căile mele; de aceea am jurat în mânia mea: Nu vor intra în odihna mea!”” (vv. 7c-10).

În Noul Testament Isus, înainte de a începe viața publică, se retrage în pustiu timp de patruzeci de zile, fără să mănânce nici să bea (cf. Mt 4,2): se hrănește din Cuvântul lui Dumnezeu, pe care îl folosește ca armă pentru a-l învinge pe diavol. Ispitirile lui Isus amintesc de cele pe care poporul ebraic le-a înfruntat în pustiu, dar pe care nu a știut să le învingă. Patruzeci sunt zilele în timpul cărora Isus înviat îi instruiește pe ai săi, înainte de a se înălța la cer și a-l trimite pe Duhul Sfânt (cf. Fap 1,3).

Cu acest număr de patruzeci care apare este descris un context spiritual care rămâne actual și valabil, și Biserica, tocmai prin zilele din perioada Postului Mare, vrea să-i mențină valoarea durabilă și să-i facă prezentă nouă eficacitatea. Liturgia creștină din Postul Mare are scopul de a favoriza un drum de reînnoire spirituală, în lumina acestei lungi experiențe biblice și mai ales pentru a învăța să-l imităm pe Isus, care în cele patruzeci de zile petrecute în pustiu a învățat să învingă ispita folosindu-se de Cuvântul lui Dumnezeu. Cei patruzeci de ani ai peregrinării lui Israel în pustiu prezintă atitudini și situații ambivalente. Pe de o parte ei sunt perioada primei iubiri cu Dumnezeu și dintre Dumnezeu și poporul său, când El vorbea inimii sale, indicându-i încontinuu drumul pe care să-l parcurgă. Dumnezeu își stabilise, ca să spunem așa, locuință în mijlocul lui Israel, îl preceda într-un nor sau o coloană de foc, se îngrijea în fiecare zi de hrana sa făcând să coboare mana și făcând să iasă apa din stâncă. De aceea, anii petrecuți de Israel în pustiu se pot vedea ca timpul alegerii special a lui Dumnezeu și al adeziunii la El din partea poporului: timp al primei iubiri. Pe de altă parte, Biblia arată și o altă imagine a peregrinării lui Israel în pustiu: este și timpul ispitelor și al pericolelor mai mari, când Israel murmură împotriva Dumnezeului său și ar vrea să se întoarcă la păgânism și își construiește proprii idoli, pentru că simte exigența de a venera un Dumnezeu mai apropiat și tangibil. Este și timpul răzvrătirii împotriva Dumnezeului mare și invizibil.

Această ambivalență, timpul apropierii speciale a lui Dumnezeu – timpul primei iubiri -, și timpul ispitei – ispita întoarcerii la păgânism -, o găsim în mod surprinzător în drumul pământesc al lui Isus, desigur fără nici un compromis cu păcatul. După botezul de pocăință la Iordan, în care asumă asupra sa destinul Slujitorului lui Dumnezeu care renunță la sine însuși și trăiește pentru alții și se pune printre păcătoși pentru a lua asupra sa păcatul lumii, Isus merge în pustiu pentru a sta patruzeci de zile în profundă unire cu Tatăl, repetând astfel istoria lui Israel, toate acele ritmuri de patruzeci de zile sau ani la care am făcut referință. Această dinamică este o constantă în viața pământească a lui Isus, care caută mereu momente de singurătate pentru a-l ruga pe Tatăl său și a rămâne în intimă comuniune, în intimă singurătate cu El, în exclusivă comuniune cu El și apoi a se întoarce în mijlocul oamenilor. Însă în acest timp de „pustiu” și de întâlnire specială cu Tatăl, Isus se află expus pericolului și este asaltat de ispita și de seducția Celui Rău, care îi propune o altă cale mesianică, departe de proiectul lui Dumnezeu, pentru că trece prin putere, succes, dominare și nu prin dăruirea totală pe Cruce. Aceasta este alternativa: un mesianism de putere, de succes, sau un mesianism de iubire, de dăruire de sine.

Această situație de ambivalență descrie și condiția Bisericii în drumul prin „pustiul” lumii și al istoriei. În acest „pustiu” noi cei care credem avem desigur oportunitatea de a avea o profundă experiență de Dumnezeu care face puternic spiritul, confirmă credința, hrănește speranța, însuflețește caritatea; o experiență care ne face părtași de victoria lui Cristos asupra păcatului și asupra morții prin Jertfa de iubire pe Cruce. Însă „pustiul” este și aspectul negativ al realității care ne înconjoară: ariditatea, sărăcia de cuvinte de viață și de valori, secularismul și cultura materialistă, care închid persoana în orizontul lumesc al existenței sustrăgându-l de la orice referință la transcendență. Acesta este și locul în care cerul de deasupra noastră este întunecat pentru că este acoperit de norii egoismului, ai neînțelegerii și ai înșelăciunii. Cu toate acestea, și pentru Biserica de astăzi timpul pustiului se poate transforma în timp de har, pentru că avem certitudinea că și din stânca cea mai dură Dumnezeu poate să scoată apa vie care potolește setea și răcorește.

Iubiți frați și surori, în aceste patruzeci de zile care ne vor conduce la Paștele Învierii putem regăsi nou curaj pentru a accepta cu răbdare și cu credință orice situație de dificultate, de suferință și de încercare, având conștiința că din întuneric Domnul va face să răsară ziua nouă. Și dacă vom fi fost fideli față de Isus urmându-l pe calea Crucii, lumea clară a lui Dumnezeu, lumea luminii, a adevărului și a bucuriei ne va fi ca redată: vor fi zorile noi create de Dumnezeu însuși. Drum bun de Postul Mare vouă tuturor!

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 22.02.2012
Publicarea pe acest sit: 22.02.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns