Audienţa generală de miercuri

Familia – 11. Bărbat și femeie (II)
miercuri, 22 aprilie 2015

Iubiți frați și surori,

În cateheza precedentă despre familie, m-am oprit asupra primei relatări a creației ființei umane, în primul capitol din Geneză, unde este scris: „Și l-a creat Dumnezeu pe om după chipul său. După chipul lui Dumnezeu l-a creat; bărbat și femeie i-a creat” (1,27). Astăzi aș vrea să completez reflecția cu a doua relatare, pe care o găsim în capitolul al doilea. Aici citim că Domnul, după ce a creat cerul și pământul, „l-a plăsmuit pe om din țărâna pământului și i-a suflat în nări suflare de viață și omul a devenit ființă vie” (2,7). Este apogeul creației. Însă lipsește ceva: apoi Dumnezeu îl pune pe om într-o grădină foarte frumoasă pentru ca să o cultive și să o păzească (cf. 2,15).

Duhul Sfânt, care a inspirat toată Biblia, sugerează pentru un moment imaginea omului singur – îi lipsește ceva -, fără femeie. Și sugerează gândul lui Dumnezeu, aproape sentimentul lui Dumnezeu care îl privește, care îl observă pe Adam singur în grădină: este liber, este stăpân,… dar este singur. Și Dumnezeu vede că acest lucru „nu este bun”: este ca o lipsă de comuniune, îi lipsește o comuniune, o lipsă de plinătate. „Nu este bine” – spune Dumnezeu – și adaugă: „îi voi face un ajutor pe potriva lui” (2,18).

Atunci Dumnezeu îi prezintă omului toate animalele; omul dă fiecăruia dintre ele numele său – și aceasta este o altă imagine a stăpânirii omului asupra creației – însă nu găsește în niciun animal pe celălalt asemănător cu el. Omul continuă singur. Când în sfârșit Dumnezeu prezintă femeia, bărbatul recunoaște tresăltând de bucurie că acea creatură, și numai aceea, este parte din el: „os din oasele mele și carne din carnea mea” (2,23). În sfârșit există o oglindire, o reciprocitate. Când o persoană – este un exemplu pentru a înțelege bine aceasta – vrea să dea mâna unei alte persoane, trebuie să o aibă în fața sa: dacă unul dă mâna și nu are pe nimeni, mâna rămâne acolo… îi lipsește reciprocitatea. Așa era bărbatul, îi lipsea ceva pentru a ajunge la plinătatea sa, îi lipsea reciprocitatea. Femeia nu este o „replică” a bărbatului; vine direct din gestul creator al lui Dumnezeu. Imaginea „coastei” nu exprimă deloc inferioritate sau subordonare, ci, dimpotrivă, că bărbatul și femeia sunt de aceeași natură și sunt complementari și că au și această reciprocitate. Și faptul că – tot în parabolă – Dumnezeu o plăsmuiește pe femeie în timp ce bărbatul doarme, subliniază tocmai că ea nu este în nici un fel o creatură a bărbatului, ci a lui Dumnezeu. Sugerează și un alt lucru: pentru a găsi femeia – și putem spune pentru a găsi iubirea în femeie – bărbatul trebuie mai întâi să o viseze și apoi o găsește.

Încrederea lui Dumnezeu în bărbat și în femeie, cărora le încredințează pământul, este generoasă și deplină. Se încrede în ei. Dar iată că răul introduce în mintea lor suspiciunea, necredința, neîncrederea. Și în sfârșit vine neascultarea față de porunca ce îi ocrotea. Cad în acel delir de atotputernicie care poluează totul și distruge armonia. Și noi îl simți înlăuntrul nostru de atâtea ori, cu toții.

Păcatul generează neîncredere și dezbinare între bărbat și femeie. Raportul lor va fi amenințat de mii de forme de samavolnicie și de aservire, de seducere înșelătoare și de prepotență umilitoare, până la cele mai dramatice și violente. Istoria poartă urmele acestor lucruri. Să ne gândim, de exemplu, la excesele negative din culturile patriarhale. Să ne gândim la multiplele forme de misoginism, în care femeia era considerată de clasa a doua. Să ne gândim la instrumentalizarea și comercializarea trupului feminin în actuala cultură mediatică. Dar să ne gândim și la recenta epidemie de neîncredere, de scepticism și chiar de ostilitate care se răspândește în cultura noastră – îndeosebi pornind de la o neîncredere comprehensibilă a femeilor – cu privire la o alianță dintre bărbat și femeie care să fie capabilă, în același timp, să perfecționeze intimitatea comuniunii și să păstreze demnitatea diferenței.

Dacă nu găsim un asalt neașteptat de simpatie față de această alianță, capabilă să pună noile generații la adăpost de neîncredere și de indiferență, copiii vor veni pe lume tot mai dezrădăcinați de ea încă din sânul matern. Deprecierea socială față de alianța stabilă și generativă a bărbatului și a femeii este desigur o pierdere pentru toți. Trebuie să readucem în cinste căsătoria și familia! Biblia spune un lucru frumos: bărbatul o găsește pe femeie, se întâlnesc și bărbatul trebuie să lase ceva pentru a o găsi pe deplin. Pentru aceasta bărbatul va lăsa pe tatăl său și pe mama sa pentru a merge la ea. Este frumos! Asta înseamnă a începe un drum nou. Bărbatul este în întregime pentru femeie și femeia este în întregime pentru bărbat.

Așadar, păstrarea acestei alianțe a bărbatului și a femeii, chiar dacă sunt păcătoși și răniți, încurcați și umiliți, neîncrezători și nesiguri, este pentru noi cei care credem o vocație angajantă și pasionantă, în condiția de astăzi. Aceeași relatare a creației și a păcatului, la finalul ei, ne încredințează o icoană foarte frumoasă: „Domnul Dumnezeu a făcut omului și femeii sale veșminte de piele și i-a îmbrăcat” (3,21). Este o imagine de tandrețe față de acel cuplu păcătos care ne lasă cu gura căscată: tandrețea lui Dumnezeu față de bărbat și față de femeie! Este o imagine de pază paternă a cuplului uman. Însuși Dumnezeu îngrijește și ocrotește capodopera Sa.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 22.04.2015
Publicarea pe acest sit: 22.04.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns