Audienţa generală de miercuri

Sfântului Bernard de Clairvaux
miercuri, 21 octombrie 2009

Iubiți frați și surori,

Astăzi aș vrea să vorbesc despre sfântul Bernard de Clairvaux, numit „ultimul dintre părinții” Bisericii, pentru că în secolul al XII-lea, încă o dată, a reînnoit și a făcut prezentă marea teologie a părinților Bisericii.

Nu cunoaștem în detaliu anii copilăriei sale; oricum știm că el s-a născut în anul 1090 la Fontaines (Franța), într-o familie numeroasă și cât de cât avută. Tânăr fiind, s-a străduit în studierea așa-numitelor arte liberale – în special, gramatica, retorica și dialectica – la școala canonicilor de la biserica „Saint Vorles”, la Châtillon-sur-Seine și și-a format lent decizia de a intra în viața călugărească. Pe la vârsta de 20 de ani a intrat la Cîteaux, o fundație monastică nouă, mai agilă față de vechile și venerabilele mănăstiri de atunci și, în același timp, mai riguroasă în practicarea sfaturilor evanghelice. Câțiva ani mai târziu, în anul 1115, Bernard a fost trimis de sfântul Ștefan Harding, al treilea abate de Cîteaux, să întemeieze mănăstirea de Clairvaux. Aici tânărul abate, care avea numai 25 de ani, a putut să-și șlefuiască propria concepție despre viața monastică și să se angajeze în punerea ei în practică. Privind la disciplina din alte mănăstiri, Bernard a amintit cu hotărâre necesitatea unei vieți sobre și măsurate, în alimentație precum și în îmbrăcăminte, în edificiile monastice, recomandând întreținerea și îngrijirea săracilor. Între timp comunitatea din Clairvaux devenea tot mai numeroasă și își înmulțea fundațiile.

Tot în anii aceia, înainte de 1130, Bernard a început o vastă corespondență, atât cu persoane importante cât și cu cele de condiții sociale modeste. La multele Scrisori din această perioadă trebuie adăugate numeroase Cuvântări, precum și Sentințe și Tratate. Tot din acest timp dăinuie marea prietenie a lui Bernard cu Guglielmo, abatele de Saint-Thierry, și cu Guglielmo de Champeaux, figuri dintre cele mai importante ale secolului al XII-lea. Din anul 1130 a început să se ocupe de multe problemele grave ale Sfântului Scaun și ale Bisericii. Pentru acest motiv a trebuit să iasă, tot mai des, din mănăstirea sa și, uneori, din Franța.

A întemeiat și câteva mănăstiri feminine și a fost protagonistul unui viu epistolar cu Petru Venerabilul, abatele de Cluny, despre care am vorbit miercurea trecută. A adresat mai ales scrierile sale polemice împotriva lui Abelard, un mare gânditor, care a început un nou mod de a face teologie, introducând mai ales metoda dialectico-filozofică în construirea gândirii teologice. Un alt front împotriva căruia a luptat Bernard a fost erezia catarilor, care disprețuiau materia și trupul uman, disprețuind, prin urmare, pe Creator. În schimb, el a simțit datoria de lua apărarea evreilor, condamnând reîntoarcerile antisemitismului tot mai răspândite. Pentru acest ultim aspect al acțiunii sale apostolice, câteva zeci de ani mai târziu, Ephraim, rabin de Bonn, a adresat lui Bernard un vibrant omagiu. În aceeași perioadă, sfântul abate a scris operele sale cele mai vestite, cum sunt foarte celebrele Cuvântări despre „Cântarea Cântărilor”. În ultimii ani ai vieții sale – moartea lui a fost în anul 1153 – Bernard a trebuit să-și limiteze călătoriile, totuși fără a le întrerupe total. A profitat de asta pentru a revizui definitiv culegerea de Scrisori, de Cuvântări și de Tratate. Merită să fie menționată o carte destul de specială, pe care a terminat-o chiar în această perioadă, în anul 1145, când un elev al său, Bernard Pignatelli, a fost ales papă cu numele de Eugen al III-lea. În această circumstanță, Bernard, în calitate de părinte spiritual, a scris acestui fiu spiritual textul De consideratione, care conține învățături pentru a putea fi un papă bun. În această carte, care rămâne o lectură potrivită pentru papii din toate timpurile, Bernard nu indică doar cum trebui să fie bun un papă, ci exprimă și o viziune profundă despre misterul Bisericii și despre misterul lui Cristos, care, până la urmă, ajunge la contemplarea misterului lui Dumnezeu întreit și unic: „Ar trebui să mai continue căutarea acestui Dumnezeu, care nu este încă suficient de căutat”, scrie sfântul abate, „dar probabil că poate fi căutat mai bine și găsit mai ușor cu rugăciunea, decât cu discuția. Așadar punem capăt aici cărții, însă nu și căutării” (XIV, 32: PL 182, 808), faptului de a fi în drum spre Dumnezeu.

Acum, aș vrea să mă opresc asupra a două aspecte centrale ale bogatei învățături a lui Bernard. Ele se referă la Isus Cristos și la preasfânta Fecioară Maria, mama sa. Grija lui față de participarea intimă și vitală a creștinului la iubirea lui Dumnezeu în Isus Cristos nu aduce orientări noi în statutul științific al teologiei. Ci, în manieră mai decisă ca niciodată, abatele de Clairvaux îl configurează pe teolog contemplativului și misticului. Numai Isus – insistă Bernard în fața complexelor raționamente dialectice din timpul său – numai Isus este „miere pentru gură, cântare pentru ureche, bucurie în inimă (mel in ore, in aure melos, in corde iubilum)”. Tocmai de aici vine titlul, atribuit lui de către tradiție, de Doctor mellifluus: de fapt, lauda pe care o aduce lui Isus Cristos „curge ca mierea”. În bătăliile extenuante dintre nominaliști și realiști – două curente filozofice ale epocii – abatele de Clairvaux nu încetează să repete că unul singur este numele care contează, cel al lui Isus Nazarineanul. „Este uscată orice mâncare a sufletului”, mărturisește el, „dacă nu este udată cu acest ulei; este insipidă, dacă nu este condimentată cu această sare. Ceea ce scrii nu are gust pentru mine, dacă nu voi fi citit acolo Isus”. Și conclude: „Când discuți sau vorbești, nimic nu are gust pentru mine, dacă nu voi fi auzit răsunând numele lui Isus” (Sermones in Cantica Canticorum XV, 6: PL 183, 847). De fapt, pentru Bernard, adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu constă în experiența personală și profundă a lui Isus Cristos și a iubirii sale. Și acest lucru, iubiți frați și surori, este valabil pentru orice creștin: credința este, înainte de toate, întâlnire personală, intimă cu Isus, înseamnă a experimenta apropierea lui, prietenia lui, iubirea lui, și numai așa se învață cunoașterea lui tot mai mult, iubirea lui și urmarea lui tot mai mult. Fie ca acest lucru să se poată întâmpla pentru fiecare dintre noi!

Într-o altă celebră Cuvântare în duminica dintre octava Ridicării la cer a Mariei, sfântul abate descrie în termeni pasionați participarea intimă a Mariei la jertfa răscumpărătoare a Fiului. „O, sfântă Mamă – exclamă el – cu adevărat o sabie a străpuns sufletul tău!… Până acolo a străpuns sufletul tău violența durerii încât, pe bună dreptate, noi te putem numi mai mult decât martiră, pentru că, în tine, participarea la pătimirea Fiului a depășit cu mult în intensitate suferințele fizice ale martiriului” (14: PL 183,437-438). Bernard nu are îndoieli: „per Mariam ad Iesum„, prin intermediul Mariei suntem conduși la Isus. El atestă cu claritate subordonarea Mariei față de Isus, conform fundamentelor mariologiei tradiționale. Însă, corpul Cuvântării documentează și locul privilegiat al Fecioarei în economia mântuirii, ca urmare a participării foarte speciale (compassio) a Mamei la jertfa Fiului. Nu degeaba, după un secol și jumătate de la moartea lui Bernard, Dante Alighieri, în ultimul cânt din Divina comedie, va pune pe buzele „doctorului din care curge miere” rugăciunea sublimă către Maria: „Fecioară mamă, fiică a Fiului tău, / umilă și mai înaltă decât orice creatură, / termen fix al sfatului divin…” (Paradisul 33, v. 1 ș.u.).

Aceste reflecții, caracteristice pentru un îndrăgostit de Isus și de Maria, cum este sfântul Bernard, îi provoacă și astăzi, în manieră salutară, nu numai pe teologi, ci pe toți credincioși. Uneori se pretinde să se rezolve problemele fundamentale despre Dumnezeu, despre om și despre lume numai cu forțele rațiunii. În schimb, sfântul Bernard, puternic bazat pe Biblie și pe părinții Bisericii, ne amintește că fără o profundă credință în Dumnezeu, alimentată de rugăciune și de contemplație, de un raport intim cu Domnul, reflecțiile noastre despre misterele divine riscă să devină un exercițiu intelectual zadarnic și-și pierd credibilitatea. Teologia face trimitere la „știința sfinților”, la intuiția lor asupra misterelor Dumnezeului celui viu, la înțelepciunea lor, dar al Duhului Sfânt, care devin punct de referință al gândirii teologice. Împreună cu Bernard de Clairvaux, și noi trebuie să recunoaștem că omul îl caută mai bine și-l găsește mai ușor pe Dumnezeu „cu rugăciunea decât cu discuția”. Până la urmă, figura cea mai adevărată a teologului și a oricărei evanghelizări rămâne cea a apostolului Ioan, care și-a rezemat capul pe inima Învățătorului.

Aș vrea să închei aceste reflecții, despre sfântul Bernard, cu invocațiile către Maria, pe care le citim într-o frumoasă omilie a sa. „În pericole, în nenorociri, în nesiguranțe – spune el – gândește-te la Maria, invoc-o pe Maria. Ea să nu plece niciodată de pe buzele tale, să nu plece niciodată din inima ta; și pentru ca tu să obții ajutorul rugăciunii ei, nu uita niciodată exemplul vieții ei. Dacă tu o urmezi, nu poți să deviezi; dacă tu te rogi ei, nu poți dispera; dacă tu te gândești la ea, nu poți să greșești. Dacă ea te sprijină, nu cazi; dacă ea te ocrotește, nu ai de ce să te temi; dacă ea te conduce, nu obosești; dacă ea îți mijlocește, vei ajunge la țintă…” (Hom. II super „Missus est”, 17: PL 183,70-71).

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 21.10.2009
Publicarea pe acest sit: 22.10.2009
Etichete: ,

Lasă un răspuns