Audienţa generală de miercuri

Raționalitatea credinței în Dumnezeu
miercuri, 21 noiembrie 2012

Iubiți frați și surori,

Înaintăm în acest An al Credinței purtând în inima noastră speranța de a redescoperi câtă bucurie există în credință și de a regăsi entuziasmul de a comunica tuturor adevărurile credinței. Aceste adevăruri nu sunt un simplu mesaj despre Dumnezeu, o informație deosebită despre El. Exprimă în schimb evenimentul întâlnirii lui Dumnezeu cu oamenii, întâlnire mântuitoare și eliberatoare, care realizează aspirațiile cele mai profunde ale omului, dorințele sale de pace, de fraternitate, de iubire. Credința ne face să descoperim că întâlnirea cu Dumnezeu valorizează, perfecționează și înalță ceea ce există adevărat, bun și frumos în om. Se întâmplă astfel că, în timp ce Dumnezeu se revelează și se lasă cunoscut, omul ajunge să știe cine este Dumnezeu și, cunoscându-l, se descoperă pe sine însuși, propria origine, propriul destin, măreția și demnitatea vieții umane.

Credința permite o știință autentică despre Dumnezeu, care implică întreaga persoană umană: este un „sapere„, adică o cunoaștere care dăruiește gust vieții, un gust nou de a exista, un mod bucuros de a fi în lume. Credința se exprimă în dăruirea de sine pentru alții, în fraternitatea care ne face solidari, capabili să iubim, învingând singurătatea care ne face triști. De aceea, această cunoaștere a lui Dumnezeu prin credință nu este numai intelectuală, ci vitală. Este cunoașterea lui Dumnezeu-Iubire, grație iubirii Sale însăși. Apoi, iubirea lui Dumnezeu ne face să vedem, deschide ochii, permite să cunoaștem toată realitatea, dincolo de perspectivele înguste ale individualismului și subiectivismului care dezorientează conștiințele. De aceea, cunoașterea lui Dumnezeu este experiență de credință și implică, în același timp, un drum intelectual și moral: atinși în profunzime de prezența Duhului lui Isus în noi, depășim orizonturile egoismelor noastre și ne deschidem la adevăratele valori ale existenței.

Astăzi în această cateheză aș vrea să mă opresc asupra raționalității credinței în Dumnezeu. Tradiția catolică încă de la început a respins așa-numitul fideism, care este voința de a crede împotriva rațiunii. Credo quia absurdum (cred pentru că este absurd) nu este o formulă care interpretează credința catolică. De fapt, Dumnezeu nu este absurd, eventual este mister. Misterul, la rândul său, nu este irațional, ci supraabundență de sens, de semnificație, de adevăr. Dacă, privind la mister, rațiunea vede întuneric, nu este pentru că în mister nu există lumină, ci mai degrabă pentru că există prea multă lumină. Așa ca atunci când ochii omului se îndreaptă direct spre soare pentru a-l privi văd numai întuneric; dar cine ar spune că soarele nu este luminos, ba chiar izvorul luminii? Credința permite să privim „soarele”, pe Dumnezeu, pentru că este primire a revelației Sale în istorie și, ca să spunem așa, primește cu adevărat toată luminozitatea misterului lui Dumnezeu, recunoscând marele miracol: Dumnezeu s-a apropiat de om, s-a oferit cunoașterii lui, binevoind să se aplece până la limitele rațiunii sale de creatură (cf. Conciliul Vatican II, constituția dogmatică Dei Verbum, nr. 13).

În același timp, Dumnezeu, cu harul Său, luminează rațiunea, îi deschide orizonturi noi, incomensurabile și infinite. Pentru aceasta, credința constituie un stimulent de a căuta mereu, de a nu ne opri niciodată și de a nu ne liniști niciodată în descoperirea inepuizabilă a adevărului și a realității. Este falsă prejudecata anumitor gânditori moderni, conform cărora rațiunea umană ar fi blocată de dogmele credinței. Este adevărat exact contrarul, așa cum au demonstrat marii maeștrii din tradiția catolică. Sfântul Augustin, înainte de convertirea sa, caută cu atâta neliniște adevărul, prin toate filozofiile disponibile, găsindu-le pe toate nesatisfăcătoare. Căutarea sa rațională, obositoare, a fost pentru el o pedagogie semnificativă pentru întâlnirea cu Adevărul lui Cristos. Când spune „înțelege pentru a crede și crede pentru a înțelege” (Discurs 43, 9: PL 38, 258), este ca și cum ar povesti propria experiență de viață. Intelectul și credința, în fața Revelației divine, nu sunt străine sau antagoniste, ci sunt amândouă condiții pentru a-i înțelege sensul, pentru a-i recepta mesajul autentic, apropiindu-ne de pragul misterului. Sfântul Augustin, împreună cu mulți alți autori creștini, este martor al unei credințe care se exercită cu rațiunea, care gândește și invită să gândim. Pe această linie, Sfântul Anselm va spune în Proslogion că credința catolică este fides quaerens intellectum, unde căutarea înțelegerii este act interior credinței. Mai ales Sfântul Toma de Aquino – mulțumită acestei tradiții – se va confrunta cu rațiunea filozofilor, arătând câtă vitalitate rațională, nouă și rodnică, derivă pentru gândirea umană din altoirea principiilor și adevărurilor credinței creștine.

Așadar, credința catolică este rațională și hrănește încredere în rațiunea umană. Conciliul Vatican I, în constituția dogmatică Dei Filius, a afirmat că rațiunea este în măsură să cunoască existența lui Dumnezeu cu certitudine pe calea Creației, în timp ce numai credinței îi aparține posibilitatea de a cunoaște „cu ușurință, cu absolută certitudine și fără eroare” (DS 3005) adevărurile care se referă la Dumnezeu, în lumina harului. În afară de aceasta, cunoașterea credinței nu este împotriva rațiunii drepte. De fapt, Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, în Enciclica Fides et ratio sintetizează astfel: „Rațiunea omului nu se anulează, nici nu slăbește dându-și asentimentul la conținuturile de credință; la acestea se ajunge în orice caz cu alegere liberă și conștientă” (nr. 43). În dorința irezistibilă de adevăr, numai un raport armonios între credință și rațiune este drumul corect care conduce la Dumnezeu și la deplina împlinire de sine.

Această doctrină se poate recunoaște cu ușurință în întregul Nou Testament. Sfântul Paul, scriind creștinilor din Corint, susține, așa cum am auzit: „În timp ce iudeii cer semne, iar grecii caută înțelepciunea, noi îl predicăm pe Cristos cel răstignit, scandal pentru iudei și nebunie pentru păgâni” (1Cor 1,22-23). De fapt, Dumnezeu a mântuit lumea nu cu un act de putere, ci prin umilirea Fiului Său unicul născut: după parametri umani, neobișnuita modalitate folosită de Dumnezeu nu se potrivește cu exigențele înțelepciunii grecești. Și totuși, Crucea lui Cristos are o rațiune a ei, pe care Sfântul Paul o numește: ho logos toustaurou, „cuvântul crucii” (1Cor 1,18). Aici, termenul logos indică atât cuvântul cât și rațiunea și, dacă face aluzie la cuvânt, este pentru că exprimă verbal ceea ce rațiunea elaborează. Așadar, Paul nu vede în Cruce un eveniment irațional, ci un fapt mântuitor care posedă o proprie raționalitate, care se poate recunoaște în lumina credinței. În același timp, el are așa de mare încredere în rațiunea umană încât ajunge să se minuneze pentru faptul că mulți, deși văd lucrările săvârșite de Dumnezeu, se încăpățânează să nu creadă în El. Spune în Scrisoarea către Romani: „De fapt, realitatea sa invizibilă sau puterea Sa veșnică și dumnezeirea Lui pot fi cunoscute cu mintea de la creația lumii, în făpturile Lui” (1,20). Tot așa și Sfântul Petru îi îndeamnă pe creștinii din diaspora să îl adore pe „Domnul Cristos în inimile voastre, gata oricând să dați răspuns oricui vă cere cont de speranța voastră” (1Pt 3,15). Într-un climat de persecuție și de puternică exigență de a mărturisi credința, credincioșilor li se cere să justifice cu motivații întemeiate adeziunea lor la cuvântul Evangheliei, să dea cont de speranța noastră.

Pe aceste premise cu privire la legătura rodnică dintre a înțelege și a crede se întemeiază și raportul virtuos dintre știință și credință. Cercetarea științifică duce la cunoașterea de adevăruri mereu noi despre om și despre cosmos. Vedem aceasta. Adevăratul bine al omenirii, accesibil în credință, deschide orizontul în care trebuie să se miște drumul lui de descoperire. De aceea trebuie încurajate, de exemplu, cercetările făcute în slujba vieții și care au ca scop să eradice bolile. Sunt importante și investigațiile menite să descopere secretele planetei noastre și ale universului, având conștiința că omul este în vârful Creației nu pentru a o exploata în mod nesăbuit, ci pentru a o păstra și a o face locuibilă. Astfel credința, trăită realmente, nu intră în conflict cu știința, ci mai degrabă cooperează cu ea, oferind criterii fundamentale pentru ca să promoveze binele tuturor, cerându-i să renunțe numai la acele tentative care – opunându-se proiectului originar al lui Dumnezeu – pot produce efecte care se întorc împotriva omului însuși. Și pentru aceasta este rațional a crede: dacă știința este o prețioasă aliată a credinței pentru înțelegerea planului lui Dumnezeu în univers, credința permite progresului științific să se realizeze mereu pentru binele și pentru adevărul omului, rămânând fidelă acestui plan.

Iată pentru ce este crucial pentru om să se deschidă la credință și să îl cunoască pe Dumnezeu și proiectul Său de mântuire în Isus Cristos. În Evanghelie este inaugurat un nou umanism, o autentică „gramatică” a omului și a întregii realități. Afirmă Catehismul Bisericii Catolice: „Adevărul lui Dumnezeu este înțelepciunea Lui care guvernează întreaga ordine a Creației și a cârmuirii lumii. Dumnezeu, care singur «a creat cerul și pământul» (Ps 115,15), e singurul care poate da cunoașterea adevărată a oricărui lucru creat, în relație cu El” (nr. 216).

Așadar, să avem încredere că angajarea noastră în evanghelizare ajută să redăm o centralitate nouă Evangheliei în viața atâtor bărbați și femei din timpul nostru. Și să ne rugăm ca toți să regăsească în Cristos sensul existenței și fundamentul adevăratei libertăți: de fapt, fără Dumnezeu, omul se pierde pe sine însuși. Mărturiile celor care ne-au precedat și și-au dedicat viața Evangheliei confirmă acest lucru pentru totdeauna. Este rațional a crede, este în joc existența noastră. Merită să ne dedicăm pentru Cristos, numai El satisface dorințele de adevăr și de bine înrădăcinate în sufletul fiecărui om: acum, în timpul care trece, și în ziua fără de sfârșit în veșnicia fericită.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 21.11.2012
Publicarea pe acest sit: 21.11.2012
Etichete: , ,

Lasă un răspuns