Audiența generală de miercuri

Speranța creștină – 27.
Sfinții, martori și însoțitori ai speranței
miercuri, 21 iunie 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

În ziua Botezului nostru a răsunat pentru noi invocarea sfinților. Mulți dintre noi în acel moment erau copii, purtați în brațe de părinți. Cu puțin înainte de a face ungerea cu untdelemnul catecumenilor, simbol al puterii lui Dumnezeu în lupta împotriva răului, preotul a invitat întreaga adunare să se roage pentru cei care urmau să primească Botezul, invocând mijlocirea sfinților. Aceea era prima dată în care, în cursul vieții noastre, ne era dăruită această companie de frați și surori „mai mari” – sfinții – care au trecut pe același drum al nostru, care au cunoscut aceleași trude ale noastre și trăiesc pentru totdeauna în îmbrățișarea lui Dumnezeu. Scrisoarea către Evrei definește această companie care ne înconjoară cu expresia „mulțime de martori” (12,1). Așa sunt sfinții: o mulțime de martori.

Creștinii, în lupta împotriva răului, nu disperă. Creștinismul cultivă o încredere incurabilă: nu crede că forțele negative și dezagregatoare pot să prevaleze. Ultimul cuvânt cu privire la istoria omului nu este ura, nu este moartea, nu este războiul. În orice moment al vieții ne asistă mâna lui Dumnezeu, precum și prezența discretă a tuturor credincioșilor care „au mers înaintea noastră cu semnul credinței” (Canonul Roman). Existența lor ne spune înainte de toate că viața creștină nu este un ideal care nu se poate obține. Și în același timp ne întărește: nu suntem singuri, Biserica este formată din nenumărați frați, adesea anonimi, care au mers înaintea noastră și care prin acțiunea Duhului Sfânt sunt implicați în evenimentele celui care încă trăiește aici pe pământ.

Aceea de la Botez nu este unica invocare a sfinților care marchează drumul vieții creștine. Când doi logodnici consacră iubirea lor în sacramentul Căsătoriei, este invocată din nou pentru ei – de data aceasta ca pereche – mijlocirea sfinților. Și această invocare este izvor de încredere pentru cei doi tineri care pornesc pentru „călătoria” vieții conjugale. Cine iubește cu adevărat are dorința și curajul de a spune „pentru totdeauna” – „pentru totdeauna” – dar știe că are nevoie de harul lui Cristos și de ajutorul sfinților pentru a putea trăi viața matrimonială pentru totdeauna. Nu cum spun unii: „atât timp cât durează iubirea”. Nu: pentru totdeauna! Altminteri este mai bine să nu te căsătorești. Ori pentru totdeauna ori nimic. Pentru aceasta liturgia nupțială se invocă prezența sfinților. Și în momentele dificile trebuie să se aibă curajul de a ridica ochii spre cer, gândindu-ne la atâția creștini care au trecut prin suferință și au păstrat albe veșmintele lor baptismale, spălându-le în sângele Mielului (cf. Ap 7,14): așa spune Cartea Apocalipsului. Dumnezeu nu ne abandonează niciodată: de fiecare dată când vom avea nevoie va veni un înger al său să ne ridice și să reverse în noi mângâiere. „Îngeri” uneori cu o față și o inimă umană, pentru că sfinții lui Dumnezeu sunt mereu aici, ascunși în mijlocul nostru. Acest lucru este greu de înțeles precum și de imaginat, însă sfinții sunt prezenți în viața noastră. Și când cineva invocă un sfânt sau o sfântă, este tocmai pentru că este aproape de noi.

Și preoții păstrează amintirea unei invocări a sfinților rostite asupra lor. Este unul din momentele cele mai emoționante din liturgia hirotonirii. Candidații se prosternă cu fața la pământ. Și toată adunarea, condusă de episcop, invocă mijlocirea sfinților. Un om ar rămâne strivit sub greutatea misiunii care-i este încredințată, dar simțind că tot paradisul este în spatele său, că harul lui Dumnezeu nu va lipsi pentru că Isus rămâne mereu fidel, atunci se poate porni senini și îmbărbătați. Nu suntem singuri.

Și ce suntem noi? Suntem praf care aspiră la cer. Slabe forțele noastre, dar puternic misterul harului care este prezent în viața creștinilor. Suntem fideli față de acest pământ, pe care Isus l-a iubit în fiecare clipă a vieții sale, dar știm și vrem să sperăm în transfigurarea lumii, în împlinirea sa definitivă unde în sfârșit nu vor mai fi lacrimi, răutate și suferință.

Fie ca Domnul să ne dăruiască tuturor speranța de a fi sfinți. Dar cineva dintre voi va putea să mă întrebe: „Părinte, se poate fi sfânt în viața de toate zilele?” Da, se poate. Dar asta înseamnă că trebuie să ne rugăm toată ziua?” Nu, înseamnă că tu trebuie să-ți faci datoria toată ziua: să te rogi, să mergi la muncă, să-i păzești pe copii. Dar trebuie făcut totul cu inima deschisă spre Dumnezeu, în așa fel încât munca, și în boală și în suferință, și în dificultăți, este deschisă la Dumnezeu. Și astfel se poate deveni sfinți. Fie ca Domnul să ne dea speranța de a fi sfinți. Să nu credem că este un lucru dificil, că este mai ușor a fi delincvenți decât sfinți! Nu. Putem fi sfinți pentru că ne ajută Domnul; El e cel care ne ajută.

Este marele cadou pe care fiecare dintre noi îl poate da lumii. Istoria noastră are nevoie de „mistici”: de persoane care refuză orice dominare, care aspiră la caritate și la fraternitate. Bărbați și femei care trăiesc acceptând și o porțiune de suferință, pentru că iau asupra lor truda celorlalți. Dar fără acești bărbați și femei lumea n-ar avea speranță. Pentru aceasta vă urez vouă – și îmi urez și mie – ca Domnul să ne dăruiască speranța de a fi sfinți.

Mulțumesc!

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 21.06.2017
Publicarea pe acest sit: 21.06.2017
Etichete: ,

Comments are closed