Audienţa generală de miercuri

Sf. Apostol Iacob, (Iacob cel Mare)
miercuri, 21 iunie 2006

Dragi frați și surori,

Continuăm seria portretelor Apostolilor aleși direct de către Isus în timpul vieții sale pământești. Am vorbit despre sfântul Petru și despre fratele său Andrei. Astăzi ne oprim asupra figurii apostolului Iacob. Listele biblice ale celor doisprezece menționează două persoane cu acest nume: Iacob, fiul lui Zebedeu și Iacob fiul lui Alfeu (cfr. Marcu 3,17.18; Matei 10,2-3), care sunt în mod obișnuit deosebiți prin apelativele Iacob cel Mare și Iacob cel Mic. Aceste desemnări nu vor cu siguranță să măsoare sfințenia lor, ci doar să ia act de importanța diferită pe care ei o dobândesc în scrierile Noului Testament și, în mod particular, în cadrul vieții pământești a lui Isus. Astăzi ne îndreptăm atenția spre primul dintre aceste două personaje omonime.

Numele Iacob este traducerea numelui Iakobos, forma grecizată a numelui renumitului patriarh Iacob. Apostolul numit astfel este fratele lui Ioan, și în listele amintite mai sus ocupă al doilea loc după Petru, după cum precizează Marcu (3,17), sau al treilea loc după Petru și Andrei în Evanghelia lui Matei (10,2) și în cea a lui Luca (6,14), în timp ce în Faptele Apostolilor este menționat după Petru și Ioan (1,13). Acest Iacob aparține, împreună cu Petru și Ioan, grupului celor 3 discipoli privilegiați care au fost luați de Isus pentru a-l însoți în momentele importante ale vieții sale.

Întrucât este foarte cald, doresc să scurtez și să menționez aici doar două dintre aceste ocazii. El a putut să participe, împreună cu Petru și cu Ioan, la momentul agoniei lui Isus în Grădina Măslinilor și la evenimentul Schimbării la Față a lui Isus. Este vorba așadar de situații foarte diferite una de cealaltă: într-un caz, Iacob împreună cu ceilalți doi Apostoli experimentează slava Domnului, îl vede stând de vorbă cu Moise și cu Ilie, vede manifestându-se splendoarea divină în Isus; în celălalt caz se află în fața suferinței și a umilinței, vede cu ochii lui cum Fiul lui Dumnezeu se umilește făcându-se ascultător până la moarte. Cu siguranță cea de-a doua experiență a constituit pentru el ocazia unei maturizări în credință, pentru a corecta interpretarea unilaterală, triumfalistă a celei dintâi: el trebuia să înțeleagă că Mesia, așteptat de poporul iudaic ca un învingător, în realitate nu era doar înconjurat de onoare și de slavă, ci și de suferințe și slăbiciune. Slava lui Cristos se realizează tocmai în Cruce, în participarea la suferințele noastre.

Această maturizare a credinței a fost dusă la desăvârșire de Duhul Sfânt în ziua Rusaliilor, astfel că Iacob, când vine momentul supremei mărturii, nu dă înapoi. La începutul anilor 40 ai primului secol, regele Irod Agripa, nepot al lui Irod cel Mare, după cum ne informează Luca, „a pus mâna pe unii din Biserică pentru a-i pierde. Astfel, l-a ucis cu sabia pe Iacob, fratele lui Ioan” (Fapte 12,1-2). Concizia acestei menționări, lipsită de orice detaliu narativ, arată, pe de o parte, cât de normal era pentru creștini să îl mărturisească pe Domnul cu propria viață, iar pe de altă parte, că Iacob a avut un loc însemnat în Biserica din Ierusalim, și datorită rolului jucat în timpul vieții pământești a lui Isus. O tradiție ulterioară, ce vine cel puțin de la Isidor din Sevilia, relatează despre o ședere a sa în Spania pentru a evangheliza acea importantă regiune a imperiului roman. Conform unei alte tradiții, doar trupul său ar fi fost dus în Spania, în orașul Santiago di Compostella. După cum știm cu toții, acel loc a devenit foarte venerat și este și acum loc pentru numeroase pelerinaje, nu doar din Europa ci din toată lumea. Astfel se explică reprezentarea iconografică a Sfântului Iacob având în mână bastonul de pelerin și sulul Evangheliei, caracteristici ale apostolului itinerant dedicat proclamării „veștii celei bune”, caracteristici ale pelerinajului vieții creștine.

De la sfântul Iacob, așadar, putem învăța multe lucruri: promptitudinea în acceptarea chemării Domnului chiar și atunci când ne cere să lăsăm „barca” certitudinilor noastre umane, entuziasmul în a-l urma pe căile pe care El ni le indică dincolo de orice iluzie a noastră, disponibilitatea de a-l mărturisi plini de curaj, dacă este necesar chiar și prin sacrificiul suprem al vieții. Astfel Iacob cel Mare stă înaintea noastră ca un exemplu elocvent de generoasă adeziune la Cristos. El, care la început a cerut, prin intermediul mamei sale, să stea cu fratele său alături de Învățător în Împărăția Sa, a fost primul care a băut potirul pătimirii, care a împărțit cu Apostolii martiriul.

În final, rezumând totul, putem spune că drumul nu atât exterior cât mai ales interior, de la muntele Schimbării la Față la muntele agoniei, simbolizează întreaga peregrinare a vieții creștine, printre persecuțiile lumii și mângâierile lui Dumnezeu, după cum spune Conciliul Vatican II. Urmându-l pe Isus ca și Sfântul Iacob, știm, și în dificultăți, că mergem pe drumul cel bun.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 21.06.2006
Publicarea pe acest sit: 21.06.2006
Etichete: ,

Lasă un răspuns