Audienţa generală de miercuri

Despre Crăciun
21 decembrie 2011

Iubiți frați și surori,

Sunt bucuros să vă primesc în Audiență generală la puține zile de la celebrarea Nașterii Domnului. Salutul care răsună astăzi pe buzele tuturor este „Crăciun fericit! Sărbători fericite!” Să facem în așa fel încât, și în societatea actuală, schimbul de urări să nu-și piardă propria valoare religioasă profundă și sărbătoarea să nu fie absorbită de aspectele exterioare, care ating corzile inimii. Desigur, semnele externe sunt frumoase și importante, cu condiția să nu ne distragă, ci mai degrabă să ne ajute să trăim Crăciunul în sensul său cel mai adevărat, cel sacru și creștin, în așa fel încât și bucuria noastră să nu fie superficială, ci profundă.

Cu liturgia de Crăciun Biserica ne introduce în marele Mister al Întrupării. De fapt, Crăciunul nu este o simplă aniversare a nașterii lui Isus, este și asta, dar este mai mult, înseamnă a celebra un Mister care a marcat și continuă să marcheze istoria omului – însuși Dumnezeu a venit să locuiască în mijlocul nostru (cf. In 1,14), s-a făcut unul dintre noi -; un Mister care interesează credința noastră și existența noastră; un Mister pe care îl trăim concret în celebrările liturgice, îndeosebi la Sfânta Liturghie. Cineva ar putea să se întrebe: cum este posibil ca eu să trăiesc acum acest eveniment așa de îndepărtat în timp? Cum pot să iau parte rodnic la nașterea Fiului lui Dumnezeu care a avut loc în urmă cu peste două mii de ani? La Sfânta Liturghie din Noaptea de Crăciun vom repeta ca refren la Psalmul responsorial aceste cuvinte: „Astăzi s-a născut pentru noi Mântuitorul”. Acest adverb de timp, „astăzi”, apare de mai multe ori în toate celebrările de Crăciun și este referit la evenimentul nașterii lui Isus și la mântuirea pe care vine să o aducă Întruparea Fiului lui Dumnezeu. În Liturgie acest eveniment depășește limitele spațiului și timpului și devine actual, prezent; efectul său durează, chiar și în trecerea zilelor, a anilor și a secolelor. Arătând că Isus se naște „astăzi”, Liturgia nu folosește o frază fără sens, ci subliniază că această Naștere cuprinde și impregnează toată istoria, rămâne o realitate și astăzi la care putem ajunge tocmai în liturgie. Pentru noi cei care credem celebrarea Nașterii Domnului reînnoiește certitudinea că Dumnezeu este realmente prezent cu noi, încă „trup” și nu numai departe: deși fiind cu Tatăl este aproape de noi. Dumnezeu, în acel Prunc născut la Betleem, s-a apropiat de om: noi Îl putem întâlni acum, într-un „astăzi” care nu are apus.

Aș vrea să insist asupra acestui punct pentru că omul contemporan, om al „sensibilului”, al experimentabilului în mod empiric, mereu deschide cu greu orizonturile și intră în lumea lui Dumnezeu. Răscumpărarea omenirii are loc desigur într-un moment precis și identificabil al istoriei: în evenimentul lui Isus din Nazaret; însă Isus este Fiul lui Dumnezeu, este însuși Dumnezeu, care nu numai că i-a vorbit omului, i-a arătat semne minunate, l-a condus de-a lungul unei întregi istorii de mântuire, ci s-a făcut om și rămâne om. Cel Veșnic a intrat în limitele timpului și spațiului, pentru a face posibilă „astăzi” întâlnirea cu El. Textele liturgice de Crăciun ne ajută să înțelegem că evenimentele mântuirii realizate de Cristos sunt mereu actuale, interesează orice om și pe toți oamenii. Atunci când ascultăm sau rostim, în celebrările liturgice, acest „astăzi pentru noi s-a născut Mântuitorul”, nu folosim o expresie convențională goală, ci înțelegem că Dumnezeu ne oferă „astăzi”, acum, mie, fiecăruia dintre noi posibilitatea de a-l recunoaște și de a-l primi, așa cum au făcut păstorii la Betleem, pentru ca El să se nască și în viața noastră și să o reînnoiască, să o lumineze, să o transforme cu Harul său, cu Prezența sa.

Așadar, Crăciunul, în timp ce comemorează nașterea lui Isus în trup, din Fecioara Maria – și numeroase texte liturgice fac ca ochii noștri să retrăiască acest episod sau altul – este un eveniment eficace pentru noi. Sfântul Papă Leon cel Mare, prezentând sensul profund al Sărbătorii Nașterii Domnului, îi invita pe credincioșii săi cu aceste cuvinte: „Să tresăltăm de bucurie în Domnul, o, dragii mei, și să deschidem inima noastră la bucuria cea mai curată, pentru că a răsărit ziua care pentru noi înseamnă noua răscumpărare, vechea pregătire, fericirea veșnică. De fapt, se reînnoiește pentru noi în cadrul ciclului anual înaltul mister al mântuirii noastre care, promis la început și acordat la sfârșitul timpurilor, este destinat să dureze fără sfârșit” (Sermo 22, In Nativitate Domini, 2, 1: PL 54, 193). Și tot sfântul Leon cel Mare, în alta din Omiliile sale de Crăciun, afirma: „Astăzi autorul lumii a fost născut din sânul unei fecioare: cel care a făcut toate lucrurile s-a făcut fiu al unei femei create de el însuși. Astăzi Cuvântul lui Dumnezeu a apărut îmbrăcat în carne și, în timp ce niciodată nu a fost vizibil pentru ochiul uman, s-a făcut și palpabil în mod vizibil. Astăzi păstorii au aflat din glasul îngerilor că s-a născut Mântuitorul în substanța trupului nostru și a sufletului nostru” (Sermo 26, In Nativitate Domini, 6, 1: PL 54, 213).

Există un al doilea aspect pe care aș vrea să-l amintesc pe scurt: evenimentul din Betleem trebuie să fie considerat în lumina Misterului Pascal: și unul și celălalt sunt parte din unica operă răscumpărătoare a lui Cristos. Întruparea și nașterea lui Isus ne invită deja să ne îndreptăm privirea spre moartea sa și spre învierea sa: Crăciunul și Paștele sunt ambele sărbători ale răscumpărării. Paștele o celebrează ca victorie asupra păcatului și asupra morții: marchează momentul final, când gloria Omului-Dumnezeu strălucește ca lumina zilei; Crăciunul o celebrează ca intrare a lui Dumnezeu în istorie făcându-se om pentru a-l duce din nou pe om la Dumnezeu: marchează, ca să spunem așa, momentul inițial, când se întrevede lumina slabă a zorilor. Dar tocmai așa cum zorile preced și fac deja să se guste lumina zilei, tot așa Crăciunul anunță deja Crucea și gloria Învierii. Și cele două perioade ale anului, în care sunt situate cele două mari sărbători, cel puțin în unele zone ale lumii, pot ajuta să se înțeleagă acest aspect. De fapt, în timp ce Paștele cade la începutul primăverii, când soarele învinge ceața densă și rece și reînnoiește fața pământului, Crăciunul cade chiar la începutul iernii, când lumina și căldura soarelui nu reușesc să trezească natura, învăluită de frig, sub a cărui mantie însă pulsează viața și începe din nou victoria soarelui și a căldurii.

Părinții Bisericii citeau mereu nașterea lui Cristos în lumina întregii opere răscumpărătoare, care își are apogeul în Misterul Pascal. Întruparea Fiului lui Dumnezeu apare nu numai ca începutul și condiția mântuirii, ci ca însăși prezența Misterului mântuirii noastre: Dumnezeu se face om, se naște copil ca și noi, ia carnea noastră pentru a învinge moartea și păcatul. Două texte semnificative ale sfântului Vasile ilustrează bine acest lucru. Sfântul Vasile le spunea credincioșilor: „Dumnezeu asumă carnea tocmai pentru a distruge moartea ascunsă în ea. Așa cum antidoturile unei otrave odată ingerate îi anulează efectele și așa cum întunericul dintr-o casă se risipește la lumina soarelui, tot așa moartea care domina asupra naturii umane a fost distrusă de prezența lui Dumnezeu. Și așa cum gheața rămâne solidă în apă atât timp cât durează noaptea și domnește întunericul, dar imediat se topește la căldura soarelui, tot așa moartea care domnise până la venirea lui Cristos, imediat ce a apărut harul lui Dumnezeu mântuitorul și a răsărit Soarele dreptății, «a fost înghițită de victorie» (1Cor 15,54), neputând să coexiste cu Viața” (Omilie despre nașterea lui Cristos, 2: PG 31, 1461). Și tot sfântul Vasile, într-un alt text, adresa această invitație: „Să celebrăm mântuirea lumii, nașterea neamului omenesc. Astăzi a fost iertat păcatul lui Adam. De acum nu mai trebuie să spunem: «Pământ ești și în pământ te vei întoarce» (Gen 3,19), ci: unit cu acela care a venit din cer, vei fi primit în cer” (Omilie despre nașterea lui Cristos, 6: PG 31, 1473).

La Crăciun noi întâlnim duioșia și iubirea lui Dumnezeu care se apleacă asupra limitelor noastre, asupra slăbiciunilor noastre, asupra păcatelor noastre și se înjosește până la noi. Sfântul Paul afirmă că Isus Cristos „fiind din fire Dumnezeu… s-a nimicit pe sine luând firea de sclav și devenind asemenea oamenilor” (Fil 2,6-7). Să privim la peștera din Betleem: Dumnezeu se înjosește ajungând să fie așezat într-o iesle, care este deja preludiu al înjosirii în ceasul pătimirii sale. Culmea istoriei de iubire dintre Dumnezeu și om trece prin ieslea de la Betleem și prin mormântul din Ierusalim.

Iubiți frați și surori, să trăim cu bucurie Nașterea Domnului care se apropie. Să trăim acest eveniment minunat: Fiul lui Dumnezeu se naște iar „astăzi”, Dumnezeu este într-adevăr aproape de fiecare dintre noi și vrea să ne întâlnească, vrea să ne ducă la El. El este lumina adevărată care alungă și risipește întunericul care învăluie viața noastră și omenirea. Să trăim Nașterea Domnului contemplând drumul iubirii imense a lui Dumnezeu care ne-a înălțat la El prin Misterul Întrupării, Pătimirii, Morții și Învierii Fiului său, pentru că – așa cum afirmă sfântul Augustin – „în [Cristos] divinitatea Unicului Născut s-a făcut părtașă de mortalitatea noastră pentru ca noi să fim părtași de nemurirea sa” (Epistola 187, 6, 20: PL 33, 839-840). Mai ales să contemplăm și să trăim acest Mister în celebrarea Euharistiei, centru al Sfântului Crăciun; acolo se face prezent în mod real Isus, adevărată Pâine coborâtă din cer, adevărat Miel jertfit pentru mântuirea noastră.

Vă doresc vouă tuturor și familiilor voastre să celebrați un Crăciun cu adevărat creștin, în așa fel ca și schimburile de urări în ziua aceea să fie expresie a bucuriei de a ști că Dumnezeu este aproape de noi și vrea să parcurgă împreună cu noi drumul vieții. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 21.12.2011
Publicarea pe acest sit: 22.12.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns