Audienţa generală de miercuri

Sfânta Elisabeta a Ungariei
miercuri, 20 octombrie 2010

Iubiți frați și surori,

Astăzi aș vrea să vă vorbesc despre una din femeile din evul mediu care a trezit o mare admirație; e vorba de sfânta Elisabeta a Ungariei, numită și Elisabeta de Turingia.

S-a născut în anul 1207; istoricii discută cu privire la locul nașterii. Tatăl ei era Andrei al II-lea, rege bogat și puternic al Ungariei, care, pentru a întări legăturile politice, s-a căsătorit cu contesa germană Gertrude de Andechs-Merania, sora sfintei Hedviga, care era soția ducelui de Silezia. Elisabeta a trăit la curtea ungară numai primii patru ani ai copilăriei sale, împreună cu o soră și trei frați. Îi plăcea joaca, muzica și dansul; recita cu fidelitate rugăciunile sale și arăta deja o atenție deosebită față de cei săraci, pe care-i ajuta cu un cuvânt bun sau cu un gest afectuos.

Copilăria sa fericită a fost întreruptă brusc atunci când, din îndepărtata Turingie, au sosit niște cavaleri pentru a o duce în noul său sediu în Germania centrală. De fapt, conform obiceiurilor timpului, tatăl său stabilise ca Elisabeta să devină principesă de Turingia. Landgraful sau contele din regiunea aceea era unul dintre cei mai bogați și influenți suverani din Europa la începutul secolului al XIII-lea, și castelul său era centru de măreție și de cultură. Însă în spatele sărbătorilor și al gloriei aparente se ascundeau ambițiile principilor feudali, adesea în război între ei și în conflict cu autoritățile regale și imperiale. În acest context, landgraful Hermann a acceptat cu plăcere logodna dintre fiul său Ludovic și principesa ungară. Elisabeta a plecat din patria sa cu o bogată dotă și o mare suită, inclusiv slujnicele sale personale, dintre care două îi vor rămâne prietene fidele până la sfârșit. Ele ne-au lăsat informații prețioase despre copilăria și despre viața sfintei.

După o lungă călătorie au ajuns la Eisenach, pentru a urca apoi la fortăreața Wartburg, masivul castel deasupra cetății. Aici s-a celebrat logodna dintre Ludovic și Elisabeta. În anii care au urmat, în timp ce Ludovic învăța meseria de cavaler, Elisabeta și însoțitoarele sale studiau germana, franceza, latina, muzica, literatura și cusutul. În pofida faptului că logodna fusese decisă din motive politice, între cei doi tineri s-a născut o iubire sinceră, animată de credință și de dorința de a împlini voința lui Dumnezeu. La vârsta de 18 ani, Ludovic, după moartea tatălui, a început să domnească asupra Turingiei. Însă Elisabeta a devenit obiect al criticilor în șoaptă, deoarece modul său de a se comporta nu corespunde cu viața de la curte. Astfel, și celebrarea căsătoriei nu a fost fastuoasă și cheltuielile pentru ospăț au fost în parte date săracilor. În sensibilitatea sa profundă, Elisabeta vedea contradicțiile dintre credința mărturisită și practica creștină. Nu suporta compromisurile. Odată, intrând în biserică în sărbătoarea „Adormirii Maicii Domnului”, și-a dat coroana jos, a depus-o în fața crucii și a rămas prosternată la pământ cu fața acoperită. Când o călugăriță a certat-o pentru acel gest, ea a răspuns: „Cum pot eu, creatură mizerabilă, să continui să port o coroană de demnitate pământească, atunci când îl văd pe Regele meu Isus Cristos încoronat cu spini?”. Așa cum se comporta în fața lui Dumnezeu, în același fel se comporta față de supuși. Între Spusele celor patru slujnice găsim această mărturie: „Nu consuma mâncăruri dacă mai întâi nu era sigură că proveneau din proprietățile și din bunurile legitime ale soțului. În timp ce se abținea de la bunurile procurate în mod ilegitim, se străduia să dea și reparare celor care înduraseră violență” (nr. 25 și 37). Un adevărat exemplu pentru toți cei care ocupă roluri de conducere: exercitarea autorității, la orice nivel, trebuie să fie trăită ca slujire a dreptății și a carității, în căutarea constantă a binelui comun.

Elisabeta practica în mod asiduu faptele de milostenie: dădea de băut și de mâncat celui care bătea la ușa ei, procura haine, plătea datoriile, se îngrijea de cei bolnavi și-i îngropa pe cei morți. Coborând din castelul său, mergea adesea cu slujnicele sale în casele săracilor, ducând pâine, carne, făină și alte alimente. Încredința alimentele personal și controla cu atenție hainele și paturile celor săraci. Acest comportament a fost prezentat soțului, care nu numai că nu s-a mâhnit din această cauză, ci a răspuns acuzatorilor: „Până când nu-mi vinde castelul, sunt mulțumit!”. În acest context se situează minunea pâinii transformată în trandafiri: în timp ce Elisabeta mergea pe stradă cu desaga plină de pâine pentru cei săraci, l-a întâlnit pe soț care a întrebat-o ce duce. Ea a deschis desaga și, în loc de pâine, au apărut trandafiri minunați. Acest simbol de caritate este prezent de multe ori în reprezentările sfintei Elisabeta.

Căsătoria ei a fost una profund fericită: Elisabeta îl ajuta pe soț să înalțe calitățile sale umane la nivel supranatural, iar el, în schimb, o ocrotea pe soție în generozitatea ei față de cei săraci și în practicile ei religioase. Tot mai plin de admirație față de marea credință a soției, Ludovic, referindu-se la atenția ei față de cei săraci, i-a spus: „Dragă Elisabeta, pe Cristos l-ai spălat, l-ai hrănit și l-ai îngrijit”. O clară mărturie de modul în care credința și iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele întăresc viața familiară și fac și mai profundă unirea matrimonială.

Tânăra pereche a găsit sprijin spiritual în Frații Minori, care, din anul 1222, s-au răspândit în Turingia. Dintre ei Elisabeta l-a ales pe fratele Ruggero (Rüdiger) ca director spiritual. Când el i-a povestit evenimentul convertirii tânărului și bogatului comerciant Francisc de Assisi, Elisabeta s-a entuziasmat ulterior în drumul său de viață creștină. Din acel moment, a fost și mai hotărâtă în a-l urma pe Cristos sărac și răstignit, prezent în cei săraci. Și atunci când s-a născut primul copil, urmat apoi de alți doi, sfânta noastră nu a neglijat niciodată faptele sale de caritate. În afară de asta, i-a ajutat pe Frații Minori să construiască un convent la Halberstadt, unde fratele Ruggero a devenit superior. Direcțiunea spirituală a Elisabetei a trecut, astfel, la Conrad de Marburg.

O dură încercare a fost rămasul bun spus soțului, la sfârșitul lunii iunie din anul 1227, când Ludovic al IV-lea s-a asociat la cruciada împăratului Friedrich al II-lea, amintind soției că aceea era o tradiție pentru suveranii din Turingia. Elisabeta a răspuns: „Nu te voi reține. M-am dăruit în întregime lui Dumnezeu și acum trebuie să te dăruiesc și pe tine”. Însă febra a decimat trupele și Ludovic însuși s-a îmbolnăvit și a murit la Otranto, înainte de a se îmbarca, în septembrie 1227, la vârsta de douăzeci și șase de ani. Elisabeta, aflând vestea, a fost așa de îndurerată încât s-a retras în singurătate, însă după aceea, întărită de rugăciune și consolată de speranța de a-l revedea în cer, a început din nou să se intereseze de problemele regatului. Totuși o aștepta o altă încercare: cumnatul ei a uzurpat conducerea Turingiei, declarându-se adevărat moștenitor al lui Ludovic și acuzând-o pe Elisabeta că este o pioasă femeie incompetentă să conducă. Tânăra văduvă, cu cei trei copii, a fost alungată de la castelul din Wartburg și a pornit în căutarea unui loc unde să se refugieze. Numai două dintre slujnicele sale i-au rămas alături, au însoțit-o și i-au încredințat pe cei trei copii îngrijirii prietenilor lui Ludovic. Peregrinând prin sate, Elisabeta lucra acolo unde era primită, îi asista pe bolnavi, torcea și cosea. În timpul acestui calvar suportat cu mare credință, cu răbdare și dăruire lui Dumnezeu, câteva rude, care-i rămăseseră fidele și considerau ilegitimă conducerea cumnatului, au reabilitat numele ei. Astfel Elisabeta, la începutul anului 1228, a putut să primească un venit corespunzător pentru a se retrage în castelul familiei la Marburg, unde locuia și directorul său spiritual, fratele Conrad. El i-a relatat papei Grigore al IX-lea următorul fapt: „În vinerea sfântă din anul 1228, punând mâinile pe altarul din capela din orașul său Eisenach, unde îi primise pe Frații Minori, în prezența câtorva frați și rude, Elisabeta a renunțat la propria voință și la toate deșertăciunile lumii. Ea voia să renunțe și la toate averile, dar eu am descurajat-o din iubire față de săraci. Puțin după aceea a construit un spital, a adunat bolnavi și neputincioși și i-a servit la propria masă pe cei mai mizerabili și mai respingători. Deoarece i-am făcut reproșuri în privința acestor lucruri, Elisabeta a răspuns că de la săraci primea un har special și umilință” (Epistula magistri Conradi, 14-17).

Putem observa în această afirmație o anumită experiență mistică asemănătoare cu aceea trăită de sfântul Francisc: de fapt, Sărăcuțul din Assisi a declarat, în testamentul său, că, slujindu-i pe leproși, ceea ce înainte îi era amar s-a schimbat în dulceață a sufletului și a trupului (Testamentum, 1-3). Elisabeta a petrecut ultimii trei ani în spitalul întemeiat de ea, slujindu-i pe bolnavi, veghind cu muribunzii. Căuta mereu să desfășoare serviciile cele mai umile și munci respingătoare. Ea a devenit ceea ce am putea numi o femeie consacrată în mijlocul lumii (soros in saeculo) și a format, cu alte prietene ale ei, îmbrăcate în haine cenușii, o comunitate călugărească. Nu întâmplător este patroană a Celui de-al Treilea Ordin Obișnuit al sfântului Francisc și a Ordinului Franciscan Secular.

În noiembrie 1231 a fost lovită de febră puternică. Atunci când vestea bolii sale s-a răspândit, foarte multă lume a venit ca s-o vadă. După circa zece zile, a cerut ca ușile să fie închise, pentru a rămâne singură cu Dumnezeu. În noaptea de 17 noiembrie a adormit dulce în Domnul. Mărturiile despre sfințenia ei au fost așa de multe și mari încât, numai patru ani mai târziu, Papa Grigore al IX-lea a proclamat-o sfântă și, în același an, a fost consacrată biserica frumoasă construită în cinstea ei la Marburg.

Iubiți frați și surori, în figura sfintei Elisabeta vedem cum credința, prietenia cu Cristos creează simțul dreptății, al egalității tuturor, al drepturilor celorlalți și creează iubirea, caritatea. Și din această caritate se naște și speranța, certitudinea că suntem iubiți de Cristos și că iubirea lui Cristos ne așteaptă și astfel ne face capabili să-l imităm pe Cristos și să-l vedem pe Cristos în ceilalți. Sfânta Elisabeta ne invită să-l redescoperim pe Cristos, să-L iubim, să avem credință și astfel să găsim adevărata dreptate și iubirea, precum și bucuria că într-o zi vom fi scufundați în iubirea divină, în bucuria veșniciei cu Dumnezeu. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 20.10.2010
Publicarea pe acest sit: 21.10.2010
Etichete: ,

Lasă un răspuns