Audienţa generală de miercuri

Familia – 15. Educația
miercuri, 20 mai 2015

Astăzi, iubiți frați și surori, vreau să vă adresez bun-venit pentru că am văzut printre voi multe familii, bună ziua tuturor familiilor! Continuăm să reflectăm asupra familiei. Astăzi ne vom opri să reflectăm asupra unei caracteristici esențiale a familiei, adică vocația ei naturală de a-i educa pe copii, pentru ca să crească în responsabilitate față de sine și față de alții. Ceea am auzit de la apostolul Paul, la început, este atât de frumos: „Copii, ascultați-i pe părinți în toate, căci lucrul acesta este plăcut Domnului. Părinți, nu îi împingeți pe copiii voștri la disperare ca să nu se descurajeze” (Col 3,20-21). Aceasta este o regulă înțeleaptă: copilul care este educat să îi asculte pe părinți și să fie supus părinților, care nu trebuie să poruncească într-o manieră urâtă, pentru a nu îi descuraja pe copii. De fapt, copiii trebuie să crească fără să se descurajeze, pas cu pas. Dacă voi, părinți, le spuneți copiilor: „Să urcăm pe scara aceea”, și îi luați de mână și pas după pas îi faceți să urce, lucrurile vor merge bine. Dar dacă voi spuneți: „Mergi sus!” – „Dar nu pot” – „Mergi!”, aceasta se numește a-i exaspera pe copii, a le cere copiilor lucruri pe care nu sunt capabili să le facă. Pentru aceasta, raportul dintre părinți și copii trebuie să fie de o înțelepciune, de un echilibru atât de mare. Copii, ascultați de părinți – acest lucru este plăcut lui Dumnezeu. Și voi, părinți, nu îi exasperați pe copii, cerându-le lucruri pe care nu le pot face. Acest lucru trebuie făcut pentru ca toți copiii să crească în responsabilitate față de sine și față de alții.

Pare un lucru clar, și totuși și în timpurile noastre nu lipsesc dificultățile. Este dificil a educa pentru părinții care îi văd pe copii numai seara, când se întorc acasă obosiți de la muncă. Aceia care au norocul de a avea loc de muncă! Este și mai dificil pentru părinții despărțiți, care sunt apăsați de această condiție a lor: sărmanii, au avut dificultăți, s-au despărțit și de atâtea ori copilul este luat ca un prizonier și tata îi vorbește rău despre mama, iar mama îi vorbește rău despre tata, și se face atât de mult rău. Eu le spun părinților despărțiți: niciodată, niciodată, niciodată să nu fie luat copilul ca prizonier! V-ați despărțit datorită atâtor dificultăți și motive, viața v-a dat această încercare, dar copiii să nu fie aceia care poartă povara acestei despărțiri, să nu fie folosiți ca prizonieri împotriva celuilalt soț, să crească auzind că mama vorbește bine despre tata, deși nu sunt împreună, și că tata vorbește bine despre mama. Pentru părinții despărțiți acest lucru este foarte important și foarte dificil, dar pot face așa.

Dar, mai ales, întrebarea: cum trebuie să se facă educația? Ce tradiție avem de transmis copiilor noștri? Intelectuali „critici” de tot felul i-au redus la tăcere pe părinți în mii de moduri, pentru a apăra tinerele generații de daunele – adevărate sau presupuse – ale educației familiale. Familia a fost acuzată, printre altele, de autoritarism, de favoritism, de conformism, de reprimare afectivă care generează conflicte. De fapt s-a deschis o fractură între familie și societate, între familie și școală. Astăzi pactul educativ s-a rupt, și astfel alianța educativă a societății cu familia a intrat în criză, pentru că a fost amenințată încrederea reciprocă. Simptomele sunt multe. De exemplu, în școală au fost avariate raporturile dintre părinți și profesori. Uneori există tensiuni și neîncredere reciprocă; și consecințele cad desigur asupra copiilor. Pe de altă parte, s-au înmulțit așa-numiții „experți”, care au ocupat rolul părinților chiar și în aspectele cele mai intime ale educației. Cu privire la viața afectivă, cu privire la personalitate și dezvoltare, cu privire la drepturi și la obligații, „experții” știu totul: obiective, motivații, tehnici. Și părinții trebuie doar să asculte, să învețe și să se adapteze.

Privați de rolul lor, ei devin adesea excesiv de înțelegători și posesivi față de copiii lor, ajungând să nu îi corecteze niciodată: „Tu nu poți să îți corectezi copilul”. Tind să-i încredințeze tot mai mult „experților”, și pentru aspectele cele mai delicate și personale din viața lor, punându-se la colț singuri; și astfel, astăzi, părinții riscă să se autoexcludă din viața copiilor lor. Și acest lucru este foarte grav! Astăzi există cazuri de acest tip. Nu spun că se întâmplă mereu, dar există. Învățătoarea la școală îl ceartă pe copil și îi anunță pe părinți. Eu îmi amintesc o întâmplare personală. Odată, când eram în clasa a patra, am spus un cuvânt urât învățătoarei și învățătoarea, o femeie bună, a chemat-o pe mama. Ea a venit în ziua următoare, au vorbit între ele și apoi am fost chemat. Și mama mea, în fața învățătoarei, mi-a explicat că ceea ce am făcut era un lucru urât, care nu trebuia făcut; însă mama a făcut asta cu atâta delicatețe și mi-a cerut în fața ei să îi cer iertare învățătoarei. Eu am făcut așa și apoi am fost mulțumit pentru că mi-am spus: s-a terminat bine episodul. Însă era doar primul capitol! Când m-am întors acasă a început capitolul al doilea… Imaginați-vă voi, astăzi, dacă învățătoarea face așa ceva, în ziua următoare vin cei doi părinți sau unul dintre ei ca să o certe, pentru că „experții” spun că nu trebuie certați așa copiii. S-au schimbat lucrurile! De aceea părinții nu trebuie să se autoexcludă de la educația copiilor.

Este clar că acest mod de a pune problemele nu este bun: nu este armonios, nu este dialogal, și în loc să favorizeze colaborarea dintre familie și celelalte agenții educative, școlile, sălile de antrenament… le contrapune. Cum am ajuns în acest punct? Fără îndoială că părinții, sau mai bine zis anumite modele educative din trecut aveau unele limite, este sigur. Dar este adevărat și că există greșeli pe care numai părinții sunt autorizați să se facă, pentru că pot să le compenseze într-un mod care este imposibil pentru oricine altul. Pe de altă parte, știm bine aceasta, viața a devenit în criză de timp când vine vorba de a discuta, a reflecta, a se confrunta. Mulți părinți sunt „sechestrați” de locul de muncă – tata și mama trebuie să lucreze – și de alte preocupări, încurcați de noile exigențe ale copiilor și de complexitatea vieții actuale – faptul că este așa, trebuie să acceptăm cum este – și sunt parcă paralizați de teama de a greși. Însă problema nu este numai de a discuta. Mai mult, un dialog superficial nu duce la o adevărată întâlnire a minții și a inimii. Mai degrabă să ne întrebăm: încercăm să înțelegem „unde” sunt copiii în drumul lor? Unde este realmente sufletul lor, știm aceasta? Și mai ales: vrem să știm aceasta? Suntem convinși că ei, în realitate, nu așteaptă altceva?

Comunitățile creștine sunt chemate să ofere sprijin misiunii educative a familiilor și fac aceasta înainte de toate cu lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Apostolul Paul amintește reciprocitatea îndatoririlor dintre părinți și copii: „Copii, ascultați-i pe părinți în toate, căci lucrul acesta este plăcut Domnului. Părinți, nu îi împingeți pe copiii voștri la disperare ca să nu se descurajeze” (Col 3,20-21). La baza acestor lucruri este iubirea, aceea pe care Dumnezeu ne-o dăruiește, care „nu se poartă necuviincios, nu caută ale sale, nu se mânie, nu ține cont de răul [primit]… Toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură” (1Cor 13,5-7). Chiar și în cele mai bune familii trebuie să se suporte unul pe altul și este nevoie de atâta răbdare pentru a se suporta! Dar așa este viața. Viața nu se face în laborator, se face în realitate. Însuși Isus a trecut prin educația familială.

Și în acest caz, harul iubirii lui Cristos duce la împlinire ceea ce este înscris în natura umană. Câte exemple minunate de părinți creștini plini de înțelepciune umană! Ei arată că educația familială bună este coloana vertebrală a umanismului. Iradierea sa socială este resursa care permite să se compenseze lacunele, rănile, golurile de paternitate și maternitate care ating copiii mai puțin norocoși. Această iradiere poate face minuni autentice. Și în Biserică au loc în fiecare zi aceste minuni!

Îmi doresc ca Domnul să dăruiască familiilor creștine credința, libertatea și curajul necesare pentru misiunea lor. Dacă educația familială regăsește mândria protagonismului său, multe lucruri se vor schimba în bine, pentru părinții nesiguri și pentru copiii dezamăgiți. Este ceasul ca tații și mamele să se întoarcă din exilul lor – pentru că s-au autoexilat din educația copiilor – și să reasume pe deplin rolul lor educativ. Sperăm ca Domnul să dea părinților acest har: să nu se autoexileze în educarea copiilor. Și aceasta o poate face numai iubirea, duioșia și răbdarea.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 20.05.2015
Publicarea pe acest sit: 20.05.2015
Etichete: , ,

Lasă un răspuns