Audienţa generală de miercuri

Sfântul Atanaziu din Alexandria
miercuri, 20 iunie 2007

Dragi frați și surori,

Continuând vizita noastră printre marii Maeștri ai Bisericii antice, vrem să ne îndreptăm astăzi atenția spre Sfântul Atanaziu din Alexandria. Acest autentic protagonist al tradiției creștine, deja la puțin timp după moartea sa, era sărbătorit ca și „stâlp al Bisericii” de către marele teolog și Episcop de Constantinopol Grigore de Nazianz (Discursuri 21,26), și a fost considerat mereu un model al dreptei învățături, atât în Orient cât și în Occident. Nu întâmplător, așadar, Gian Lorenzo Bernini i-a așezat statuia printre acelea ale celor patru sfinți Doctori ai Bisericii orientale și occidentale – Ambroziu, Ioan Crizostom și Augustin -, care în minunata absidă a Bazilicii vaticane înconjoară Catedra sfântului Petru.

Atanaziu a fost fără îndoială unul dintre Părinții Bisericii antice cei mai importanți și venerați. Dar mai presus de toate acest mare sfânt este teologul plin de pasiune al întrupării Logos-ului, Cuvântul lui Dumnezeu, care – după cum relatează prologul celei de-a patra Evanghelii – „s-a făcut trup și a locuit între noi” (In 1,14). Tocmai din acest motiv Atanaziu a fost și cel mai important și tenace adversar al ereziei ariane, care atunci amenința credința în Cristos, redus la o creatură „intermediară” între Dumnezeu și om, conform unei tendințe ce se repetă de-a lungul istoriei și pe care o vedem prezentă în diferite chipuri și astăzi. Născut probabil la Alexandria, în Egipt, în jurul anului 300, Atanaziu a primit o bună educație înainte de a deveni diacon și secretar al Episcopului metropolei egiptene, Alexandru. Colaborator apropiat al Episcopului său, tânărul cleric a luat parte alături de el la Conciliul din Nicea, primul care a avut un caracter ecumenic, convocat de împăratul Constantin în luna mai a anului 325 pentru a asigura unitatea Bisericii. Sfinții Părinți niceni au putut astfel să dezbată diferite probleme, și mai ales marea problemă apărută câțiva ani mai devreme datorită predicării preotului alexandrin Arius.

Acesta, prin afirmațiile sale, amenința adevărata credință în Cristos, declarând că logos-ul nu era adevărat Dumnezeu, ci un Dumnezeu creat, o ființă „intermediară” între Dumnezeu și om și astfel adevăratul Dumnezeu ne rămânea mereu inaccesibil. Episcopii reuniți la Nicea au răspuns punând la punct și fixând „Simbolul credinței” care, completat mai târziu de primul Conciliu din Constantinopol, a rămas în tradiția diferitelor confesiuni creștine și în liturgie ca și Crezul niceno-constantinopolitan. În acest text fundamental – care exprimă credința Bisericii nedespărțite, și pe care-l recităm și astăzi, în fiecare duminică, la Sfânta Liturghie – este prezent termenul grec homooúsios, în latină consubstantialis: el vrea să indice că Fiul, logos-ul, este „de aceeași substanță” a Tatălui, este Dumnezeu din Dumnezeu, este substanța sa, și astfel este pusă în lumină deplina divinitate a Fiului, care era negată de ariani.

Murind Episcopul Alexandru, Atanaziu devine, în 328, succesorul său ca și Episcop de Alexandria, și imediat s-a arătat hotărât să respingă orice compromis în disputele cu teoriile ariane condamnate de Conciliul nicen. Intransigența sa, tenace și câteodată foarte dură, deși necesară, împotriva tuturor acelora care se opuseseră alegerii sale episcopale și mai ales împotriva adversarilor Simbolului nicen, i-au atras ostilitatea de neînduplecat a arianilor și a filoarianilor. În ciuda formulării lipsite de orice echivoc a Conciliului, care afirmase cu claritate că Fiul este de aceeași substanță cu Tatăl, la scurt timp după aceea aceste idei greșite au ajuns din nou să învingă – în această situație chiar și Arie a fost reabilitat – și au fost susținute din motive politice de însuși împăratul Constantin și apoi de fiul său Constanțiu al II-lea. El, care de altfel nu se interesa atât de adevărul teologic, ci mai mult de unitatea Imperiului și de problemele sale politice, voia să politizeze credința, făcând-o mai accesibilă – după părerea sa – tuturor supușilor săi în Imperiu.

Criza ariană, care se considera a fi fost rezolvată la Nicea, a continuat astfel pentru câteva decenii, cu evenimente dificile și diviziuni dureroase în Biserică. Și pentru nu mai puțin de 5 ori – în decursul a treizeci de ani, între 336 și 366 – Atanaziu a fost constrâns să-și părăsească orașul, petrecând șaptesprezece ani în exil și suferind pentru credință. Dar în timpul absențelor sale obligatorii din Alexandria, Episcopul a avut posibilitatea să susțină și să apere în Occident, mai întâi la Treviri și apoi la Roma, credința nicenă și de asemenea idealurile monahismului, îmbrățișate în Egipt de marele eremit Anton printr-o alegere de viață căreia Atanaziu i-a fost mereu aproape. Sfânt Anton, prin forța sa spirituală, era persoana cea mai importantă în susținerea credinței sfântului Atanaziu. Instalat din nou definitiv la catedra sa, Episcopul de Alexandria a putut să se dedice restabilirii păcii religioase și reorganizării comunităților creștine. A murit la 2 mai 373, ziua în care celebrăm memoria sa în calendarul bisericesc.

Lucrarea doctrinală cea mai renumită a sfântului Episcop alexandrin este tratatul Despre întruparea Cuvântului, Logos-ul divin care s-a făcut trup devenind ca și noi pentru mântuirea noastră. În această operă Atanaziu spune, printr-o afirmație care a devenit pe bună dreptate celebră: „Cuvântul lui Dumnezeu „s-a făcut om pentru ca noi să devenim Dumnezeu; el s-a făcut vizibil în trup pentru ca noi să avem o idee despre Tatăl invizibil, și el însuși a îndurat răutatea oamenilor pentru ca noi să moștenim incoruptibilitatea” (54,3). Prin învierea sa, de fapt, Domnul a făcut să dispară moartea ca și cum ar fi fost „un pai aruncat în foc” (8,4). Ideea fundamentală a întregii lupte teologice a sfântului Atanaziu era tocmai aceea că Dumnezeu este accesibil. Nu este un Dumnezeu secundar, este Dumnezeul adevărat, și, prin comuniunea noastră cu Cristos noi putem să ne unim în mod real cu Dumnezeu. El a devenit în mod real „Dumnezeu cu noi”.

Printre celelalte lucrări ale acestui mare Sfânt Părinte al Bisericii – care în mare măsură rămân legate de împrejurările crizei ariane – amintim apoi cele patru scrisori pe care el le-a adresat prietenului Serapion, Episcop de Thmuis, despre divinitatea Duhului Sfânt, care este susținută cu claritate, și un număr de aproximativ treizeci de scrisori „sărbătorești”, trimise la începutul fiecărui an Bisericilor și mănăstirilor Egiptului pentru a indica data sărbătorii Paștelui, dar mai ales pentru a asigura legătura între credincioși, întărindu-le credința și pregătindu-i pentru o așa mare solemnitate.

Atanaziu este, în sfârșit, și autor al unor texte meditative despre Psalmi, de altfel foarte răspândite, și mai ales al unei lucrări care reprezintă best seller-ul literaturii antice creștine: Viața Sfântului Anton, adică biografia sfântului Anton abate, scrisă la puțin timp după moartea acestui sfânt, tocmai în timp ce Episcopul de Alexandria, exilat, trăia alături de călugării deșertului egiptean. Atanaziu a fost prietenul marelui eremit, astfel încât a primit una din cele două piei de oaie lăsate de Anton ca și moștenire a sa, împreună cu mantaua pe care însuși Episcopul de Alexandria i-o dăruise. Devenită curând foarte populară, tradusă aproape imediat în limba latină de două ori și apoi în diferite limbi orientale, biografia exemplară a acestui chip drag tradiției creștine a contribuit foarte mult la răspândirea monahismului, în Orient și în Occident. Nu întâmplător lectura acestui text, la Treviri, este în centrul unei emoționante relatări despre convertirea a doi funcționari imperiali, pe care Augustin o amintește în Confesiuni (VIII, 6,15) ca și premisă a însăși convertirii sale.

De altfel, însuși Atanaziu dovedește că avea o conștiință clară despre influența pe care putea să o aibă asupra poporului creștin figura exemplară a lui Anton. Scrie de fapt în încheierea acestei lucrări: „Ca să fie peste tot cunoscut, de toți admirat și dorit, chiar și de către cei care nu l-au văzut, este un semn al virtuții sale și al sufletului său prieten al lui Dumnezeu. De fapt nu pentru scrieri, nici pentru o înțelepciune lumească, nici pentru vreo pricepere este cunoscut Anton, ci doar pentru pietatea sa față de Dumnezeu. Și nimeni nu ar putea să nege că acesta este un dar al lui Dumnezeu. Cum de altfel să se audă vorbindu-se în Spania și în Galia, la Roma și în Africa despre acest om, care trăia retras între munți, dacă nu ar fi fost făcut cunoscut pretutindeni de Dumnezeu însuși, așa cum face el cu cei care îi aparțin, și cum după cum spusese Anton încă de la început? Și chiar dacă aceștia lucrează în taină și vor să rămână ascunși, Domnul îi arată tuturor ca pe o lumină, pentru ca toți câți aud vorbindu-se de ei să știe că este posibil să urmezi poruncile și să prindă curaj în parcurgerea drumului virtuții” (Viața lui Anton 93,5-6).

Da, frați și surori! Avem atâtea motive de recunoștință față de sfântul Atanaziu. Viața sa, ca și cea a lui Anton și a altor nenumărați sfinți, ne arată că „cine merge spre Dumnezeu nu se îndepărtează de oameni, ci se face în schimb cu adevărat apropiat lor” (Deus caritas est, 42).

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 20.06.2007
Publicarea pe acest sit: 20.06.2007
Etichete: ,

Lasă un răspuns