Audienţa generală de miercuri

Despre triduum-ul pascal
miercuri, 20 aprilie 2011

Iubiți frați și surori,

Am ajuns de acum în inima Săptămânii Sfinte, împlinire a drumului Postului Mare. Mâine vom intra în Triduum-ul pascal, cele trei zile sfinte în care Biserica face comemorarea misterului pătimirii, morții și învierii lui Isus. Fiul lui Dumnezeu, după ce s-a făcut om din ascultare față de Tatăl, devenind asemenea nouă în toate în afară de păcat (cf. Evr 4,15), a acceptat să împlinească până la capăt voința lui, să înfrunte din iubire față de noi pătimirea și crucea, pentru a ne face părtași de învierea sa, pentru ca în El și prin El să putem trăi pentru totdeauna, în consolare și în pace. Vă îndemn, de aceea, să primim acest mister de mântuire, să participăm intens la Triduum-ul pascal, culmea întregului an liturgic și moment de har deosebit pentru fiecare creștin; vă invit să căutăm în aceste zile reculegerea și rugăciunea, așa încât să luăm mai profund din acest izvor de har. În această privință, în vederea festivităților iminente, fiecare creștin este invitat să celebreze sacramentul Reconcilierii, moment de adeziune specială la moartea și învierea lui Cristos, pentru a putea participa cu rod mai mare la Sfântul Paște.

Joia Sfântă este ziua în care se comemorează instituirea Euharistiei și a Preoției ministeriale. Înainte de amiază, fiecare comunitate diecezană, adunată în Catedrală în jurul Episcopului, celebrează Liturghia Crismei, în care sunt binecuvântate sfânta Crismă, Uleiul catecumenilor și Uleiul pentru bolnavi. Începând din Triduum-ul pascal și tot anul liturgic, aceste Uleiuri sunt folosite pentru Sacramentele Botezului, Mirului, Hirotonirilor sacerdotale și episcopale și Ungerii Bolnavilor; în aceasta se evidențiază că mântuirea, transmisă de semnele sacramentale, provine tocmai din Misterul pascal al lui Cristos; de fapt, noi suntem răscumpărați cu moartea și învierea sa și, prin Sacramente, luăm din același izvor mântuitor. În timpul Liturghiei Crismei, mâine, are loc și reînnoirea promisiunilor sacerdotale. În întreaga lume, fiecare preot reînnoiește angajamentele pe care și le-a asumat în ziua Hirotonirii, pentru a fi total consacrat lui Cristos în exercitarea slujirii sacre în slujba fraților. Să-i însoțim pe preoții noștri cu rugăciunea noastră.

În după-amiaza zilei de Joia Sfântă începe efectiv Triduum-ul pascal, cu amintirea Ultimei Cine, în care Isus a instituit Memorialul Paștelui său, împlinind ritul pascal ebraic. Conform tradiției, fiecare familie ebraică, adunată la masă în sărbătoarea Paștelui, mănâncă mielul fript pe foc, comemorând eliberarea israeliților din sclavia Egiptului; astfel în cenacol, conștient de moartea sa iminentă, Isus, adevărat Miel pascal, se oferă pe sine însuși pentru mântuirea noastră (cf. 1Cor 5,7). Rostind binecuvântarea asupra pâinii și asupra vinului, El anticipă jertfa crucii și manifestă intenția de a perpetua prezența sa în mijlocul discipolilor: sub speciile pâinii și vinului, El se face prezent în mod real cu trupul său dăruit și cu sângele său vărsat. În timpul Ultimei Cine, Apostolii sunt constituiți slujitori ai acestui Sacrament de mântuire; Isus le spală picioarele (cf. In 13,1-25), invitându-i să se iubească unii pe alții așa cum El i-a iubit, dându-și viața pentru ei. Repetând acest gest în Liturgie, și noi suntem chemați să mărturisim prin fapte iubirea Răscumpărătorului nostru.

În sfârșit, Joia Sfântă se încheie cu Adorația euharistică, în amintirea agoniei Domnului în grădina Ghetsemani. După ce a părăsit cenacolul, El s-a retras ca să se roage, singur, în fața Tatălui. În acel moment de comuniune profundă, Evangheliile relatează că Isus a experimentat o suferință așa de mare încât l-a făcut să transpire sânge (cf. Mt 26,38). Având conștiința morții sale iminente pe cruce, El simte mare angoasă și apropierea morții. În această situație, apare și un element de mare importanță pentru toată Biserica. Isus le spune discipolilor săi: rămâneți aici și vegheați; și acest apel la vigilență se referă tocmai la acest moment de angoasă, de amenințare, în care va sosi Iuda trădătorul, dar se referă la toată istoria Bisericii. Este un mesaj permanent pentru toate timpurile, pentru că somnolența discipolilor nu era numai problema din acel moment, ci este problema întregii istorii. Problema este în ce anume constă această somnolență, în ce anume ar consista vigilența la care Domnul ne invită. Aș spune că somnolența discipolilor de-a lungul istoriei este o anumită insensibilitate a sufletului față de puterea răului, o insensibilitate față de tot răul din lume. Noi nu vrem să ne fim tulburați prea mult de aceste lucruri, vrem să le uităm: credem că poate că nu va fi așa de grav, și uităm. Și nu este numai insensibilitate, în timp ce ar trebui să veghem pentru a face binele, pentru a lupta pentru forța binelui. Este insensibilitate față de prezența lui Dumnezeu: aceasta este adevărata noastră somnolență această insensibilitate față de prezența lui Dumnezeu care ne face insensibili și față de rău. Nu-l simțim pe Dumnezeu – ne-ar deranja – și astfel nu simțim, desigur, nici forța răului și rămânem pe drumul comodității noastre. Adorația din timpul nopții de Joia Sfântă, faptul de a veghea împreună cu Domnul, ar trebui să fie tocmai momentul de a reflecta asupra somnolenței discipolilor, a apărătorilor lui Isus, a apostolilor, a noastră, care nu vedem, nu vrem să vedem toată forța răului, și care nu vrem să intrăm în pasiunea lui pentru bine, pentru prezența lui Dumnezeu în lume, pentru iubirea față de aproapele și față de Dumnezeu.

Apoi, Domnul începe să se roage. Cei trei apostoli – Petru, Iacob, Ioan – dorm, dar câteodată se trezesc și aud refrenul acestei rugăciuni a Domnului: „Să fie realizată nu voința mea, ci a ta„. Ce este această voință a mea, ce este această voință a ta, despre care vorbește Domnul? Voința mea este „că n-ar trebui să moară”, că să fie scutit de acest potir al suferinței: este voința umană, a naturii umane, și Cristos simte, cu toată conștiința ființei sale, viața, abisul morții, teroarea nimicului, această amenințare a suferinței. Și El mai mult decât noi, care avem această aversiune naturală împotriva morții, această frică naturală de moarte, încă și mai mult decât noi, simte abisul răului. Simte, împreună cu moartea, și toată suferința omenirii. Simte că toate acestea sunt potirul pe care trebuie să-l bea, trebuie să-l ia el însuși și să-l bea, să accepte răul din lume, tot ceea ce este teribil, aversiunea împotriva lui Dumnezeu, tot păcatul. Și putem înțelege cum Isus, cu sufletul său uman, este terorizat în fața acestei realități pe care o percepe în toată cruzimea ei: voința mea ar fi să nu beau potirul, însă voința mea este subordonată voinței tale, voinței lui Dumnezeu, voinței Tatălui, care este și adevărata voință a Fiului. Și astfel Isus transformă, în această rugăciune, aversiunea naturală, aversiunea împotriva potirului, împotriva misiunii sale de a muri pentru noi; transformă această voință a sa naturală în voință a lui Dumnezeu, într-un „da” spus voinței lui Dumnezeu. Omul în sine este tentat să se opună voinței lui Dumnezeu, să aibă intenția de a urma propria voință, de a se simți liber numai dacă este autonom; opune propria autonomie împotriva eteronomiei de a urma voința lui Dumnezeu. Aceasta este toată drama omenirii. Dar adevărul este că această autonomie este greșită și această intrare în voința lui Dumnezeu nu este o opoziție față de sine, nu este o sclavie care violentează voința mea, ci este intrare în adevăr și în iubire, în bine. Și Isus trage voința noastră, care se opune voinței lui Dumnezeu, care caută autonomia, trage această voință a noastră în sus, spre voința lui Dumnezeu. Aceasta este drama răscumpărării noastre, că Isus trage în sus voința noastre, toată aversiunea noastră împotriva voinței lui Dumnezeu și aversiunea noastră împotriva morții și a păcatului, și o unește cu voința Tatălui: „Nu voința mea, ci a ta„. În această transformare „nu”-ului în „da”, în această inserare a voinței creaturale în voința Tatălui, El transformă omenirea și ne răscumpără. Și ne invită să intrăm în această mișcare a lui: să ieșim din „nu”-ul nostru și să intrăm în „da”-ul Fiului. Voința mea există, dar decisivă este voința Tatălui, pentru că aceasta este adevărul și iubirea.

Un element ulterior din această rugăciune mi se pare important. Cei trei martori au păstrat – așa cum apare în Sfânta Scriptură – cuvântul ebraic sau aramaic cu care Domnul i-a vorbit Tatălui, l-a numit: „Abba”, tată. Însă această formulă, „Abba”, este o formă familiară a termenului tată, o formă care se folosește numai în familie, care nu s-a folosit niciodată față de Dumnezeu. Aici vedem în interiorul lui Isus cum vorbește în familie, vorbește într-adevăr ca Fiu cu Tatăl. Vedem misterul trinitar: Fiul care vorbește cu Tatăl și răscumpără omenirea.

Încă o observație. Scrisoarea către Evrei ne-a dat o profundă interpretare a acestei rugăciuni a Domnului, a acestei drame din Ghetsemani. Spune ea: aceste lacrimi ale lui Isus, această rugăciune, aceste strigăte ale lui Isus, această angoasă, toate acestea nu sunt pur și simplu o concesie acordată slăbiciunii trupului, așa cum s-ar putea spune. Tocmai așa realizează funcția Marelui Preot, pentru că Marele Preot trebuie să ducă ființa umană, cu toate problemele și suferințele sale, la înălțimea lui Dumnezeu. Și Scrisoarea către Evrei spune: cu toate aceste strigăte, lacrimi, suferințe, rugăciuni, Domnul a dus realitatea noastră la Dumnezeu (cf. Evr 5,7 și urm.). Și folosește acest cuvânt grecesc „prosferein„, care este termenul tehnic pentru ceea ce trebuie să facă Marele Preot pentru a oferi, pentru a duce în sus mâinile sale.

Chiar în această dramă din Ghetsemani, unde pare că forța lui Dumnezeu nu mai este prezentă, Isus realizează funcția Marelui Preot. Și spune, în afară de asta, că în acest act de ascultare, adică de conformare a voinței naturale umane la voința lui Dumnezeu, este desăvârșit ca preot. Și folosește din nou cuvântul tehnic pentru a hirotoni preot. Tocmai așa devine realmente Marele Preot al omenirii și deschide astfel cerul și poarta spre înviere.

Dacă reflectăm asupra acestei drame din Ghetsemani, putem vedea și marele contrast dintre Isus cu angoasa sa, cu suferința sa, în comparație cu marele filozof Socrate care rămâne pașnic, imperturbabil în fața morții. Și acesta pare idealul. Putem să admirăm acest filozof, însă misiunea lui Isus era alta. Misiunea sa nu era această totală indiferență și libertate; misiunea sa era să poarte în El toată suferința noastră, toată drama umană. Și de aceea această umilire din Ghetsemani este esențială pentru misiunea Omului Dumnezeu. El poartă în sine suferința noastră, sărăcia noastră, și o transformă după voința lui Dumnezeu. Și astfel deschide porțile cerului, deschide cerul: acest cort al Preasfântului, pe care până acum omul l-a închis împotriva lui Dumnezeu, este deschis prin această suferință și ascultare a Lui. Acestea sunt câteva observații pentru Joia Sfântă, pentru celebrarea noastră din noaptea de Joia Sfântă.

În Vinerea Sfântă vom comemora pătimirea și moartea Domnului; îl vom adira pe Cristos Răstignit, vom participa la suferințele sale cu pocăința și postul. Îndreptând „privirea spre cel pe care l-au străpuns” (cf. In 19,37), vom putea lua din inima lui străpunsă care revarsă sânge și apă ca dintr-un izvor; din acea inimă din care țâșnește iubirea lui Dumnezeu față de fiecare om îl primim pe Duhul său. Așadar, să-l însoțim și noi în Vinerea Sfântă pe Isus care urcă pe Calvar, să ne lăsăm conduși de El până la cruce, să primim oferirea trupului său jertfit. În sfârșit, în noaptea de Sâmbăta Sfântă, vom celebra solemna Veghe pascală în care ne este anunțată învierea lui Cristos, victoria sa definitivă asupra morții care ne interpelează să fim în El oameni noi. Participând la această sfântă Veghe, Noaptea centrală din întregul An Liturgic, vom comemora Botezul nostru, în care și noi am fost înmormântați cu Cristos, pentru a putea învia cu El și a participa la ospățul din cer (cf. Ap 19,7-9).

Dragi prieteni, am încercat să înțelegem starea de suflet cu care Isus a trăit momentul încercării extreme, pentru a înțelege ceea ce orienta acțiunea sa. Criteriul care a călăuzit orice alegere a lui Isus în timpul întregii sale vieți a fost voința sa fermă de a-l iubi pe Tatăl, de a fi una cu Tatăl, și de a-i fi fidel; această decizie de a corespunde iubirii sale l-a făcut să îmbrățișeze, în fiecare circumstanță, proiectul Tatălui, să-și însușească planul de iubire încredințat lui de a recapitula toate în El, pentru a conduce din nou la El orice lucru. Retrăind Triduum-ul sfânt, să ne dispunem să primim și noi în viața noastră voința lui Dumnezeu, conștienți că în voința lui Dumnezeu, chiar dacă apare dură, se află adevăratul nostru bine, calea vieții. Fecioara Maria să ne conducă în acest itinerar și să ne dobândească de la Fiul ei divin harul de a putea dedica viața noastră din iubire față de Isus în slujba fraților. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 20.04.2011
Publicarea pe acest sit: 20.04.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns