Audienţa generală de miercuri

Comemorarea credincioșilor răposați
miercuri, 2 noiembrie 2011

Iubiți frați și surori,

După ce am celebrat Solemnitatea Tuturor Sfinților, Biserica ne invită astăzi să-i comemorăm pe toți credincioșii răposați, să ne îndreptăm privirea noastră spre multele fețe care ne-au precedat și care au încheiat drumul pământesc. Așadar, în Audiența din această zi aș vrea să vă propun câteva gânduri simple despre realitatea morții, care pentru noi creștinii este luminată de Învierea lui Cristos, și pentru a reînnoi credința noastră în viața veșnică.

Așa cum spuneam deja ieri la Angelus, în aceste zile mergem la cimitir ca să ne rugăm pentru persoanele care ne-au părăsit, ca și cum am merge să le vizităm pentru a le exprima, încă o dată, dragostea noastră, pentru a le simți încă aproape, amintindu-ne, în acest mod, și de un articol din Crez: în comuniunea sfinților există o legătură strânsă între noi care încă umblăm pe acest pământ și atâția frați și surori care au ajuns deja în veșnicie.

Din totdeauna omul s-a preocupat de răposații săi și a încercat să le dea un soi de a doua viață prin atenție, grijă, dragoste. Într-un anumit mod se vrea păstrarea experienței lor de viață; și, în mod paradoxal, cum au trăit ei, ce anume au iubit, de ce anume s-au temut, ce anume au sperat și ce anume au detestat, noi le descoperim tocmai din morminte, în fața cărora se îngrămădesc amintiri. Ele sunt aproape o oglindă a lumii lor.

De ce este așa? Pentru că, în pofida faptului că moartea este adesea o temă aproape interzisă în societatea noastră și există tentativa continuă de a scoate din mintea noastră singurul gând al morții, ea ne privește pe fiecare dintre noi, îl privește pe omul din orice timp și din orice spațiu. Și în fața acestui mister cu toții, chiar în mod inconștient, căutăm ceva care să ne invite să sperăm, un semnal care să ne dea mângâiere, care să deschidă vreun orizont, care să oferă încă un viitor. Drumul morții, în realitate, este o cale a speranței și a parcurge cimitirele noastre, precum și a citi ce este scris pe morminte înseamnă a face un drum marcat de speranța veșniciei.

Dar ne întrebăm: de ce simțim teamă în fața morții? Pentru ce umanitatea, într-o largă parte a ei, nu s-a resemnat niciodată să creadă că dincolo de ea nu există pur și simplu nimicul? Aș spune că răspunsurile sunt multiple: ne este teamă în fața morții pentru că ne este frică de nimic, de această plecare spre ceva ce nu cunoaștem, ceva ce ne este necunoscut. Și atunci există în noi un sentiment de refuz pentru că nu putem accepta ca tot ceea ce a fost realizat frumos și mare în timpul unei întregi existențe să fie șters dintr-o dată, să cadă în abisul nimicului. Mai ales noi simțim că iubirea cheamă și cere veșnicie și nu este posibil să acceptăm ca ea să fie distrusă de moarte într-un singur moment.

De asemenea, ne este teamă în fața morții pentru că, atunci când ne află pe la sfârșitul existenței, există percepția că este o judecată cu privire la acțiunile noastre, cu privire la modul în care am trăit viața noastră, mai ales cu privire la acele puncte de umbră pe care, cu abilitate, știm adesea să le înlăturăm sau încercăm să le înlăturăm din conștiința noastră. Aș spune că tocmai problema judecății este adesea subînțeleasă în grija omului din toate timpurile față de cei răposați, în atenția față de persoanele care au fost semnificative pentru el și care nu-i mai sunt alături pe drumul vieții pământești. Într-un anumit sens gesturile de dragoste, de iubire care înconjoară pe cel răposat sunt un mod pentru a-l ocroti în convingerea că ele nu rămân fără efect asupra judecății. Acest lucru îl putem percepe în cea mai mare parte a culturilor care caracterizează istoria omului.

Astăzi lumea a devenit, cel puțin aparent, mult mai rațională, sau mai bine zis, s-a răspândit tendința de a crede că orice realitate trebuie să fie înfruntată cu criteriile științei experimentale și că și la marea problemă a morții trebuie să se răspundă nu atât cu credința, ci pornind de la cunoștințe experimentabile, empirice. Însă nu ne dăm suficient seama că tocmai în acest mod s-a ajuns să se cadă în forme de spiritism, în tentativa de a avea vreun contact cu lumea de dincolo de moarte, aproape imaginându-ne că există o realitate care, la sfârșit, ar fi o copie a celei prezente.

Dragi prieteni, Solemnitatea Tuturor Sfinților și Comemorarea tuturor credincioșilor răposați ne spun că numai acela care poate să recunoască o mare speranță în moarte poate să trăiască și o viață pornind de la speranță. Dacă noi îl reducem pe om exclusiv la dimensiunea sa orizontală, la ceea ce se poate percepe în mod empiric, viața însăși își pierde sensul său profund. Omul are nevoie de veșnicie și orice altă speranță pentru el este prea scurtă, este prea limitată. Omul este explicabil numai dacă există o Iubire care depășește orice izolare, chiar și pe cea a morții, într-o totalitate care transcende chiar și spațiul și timpul. Omul este explicabil, își află sensul său cel mai profund numai dacă există Dumnezeu. Și noi știm că Dumnezeu a ieșit din îndepărtarea sa și s-a apropiat, a intrat în viața noastră și ne spune: „Eu sunt învierea și viața. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; și oricine trăiește și crede în mine nu va muri în veci” (In 11,25-26).

Să ne gândim un moment la scena de pe Calvar și să reascultăm cuvintele pe care Isus, din înălțimea Crucii, le adresează răufăcătorului răstignit la dreapta sa: „Adevăr îți spun, astăzi vei fi cu mine în paradis!” (Lc 23,43). Să ne gândim la cei doi discipoli de pe drumul de la Emaus atunci când, după ce au parcurs o bucată de drum cu Isus Înviat, îl recunosc și pleacă fără întârziere spre Ierusalim pentru a vesti Învierea Domnului (cf. Lc 24,13-35). În minte revin cu claritate reînnoită cuvintele Învățătorului: „Să nu se tulbure inima voastră! Credeți în Dumnezeu și credeți în mine! În casa Tatălui meu sunt multe locuințe. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus: Mă duc să vă pregătesc un loc?” (In 14,1-2). Dumnezeu s-a arătat cu adevărat, a devenit accesibil, atât de mult a iubit lumea „încă l-a dat pe Fiul său, unicul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viața veșnică” (In 3,16), și în supremul act de iubire al Crucii, cufundându-se în abisul morții, a învins-o, a înviat și ne-a deschis și nouă porțile veșniciei. Cristos ne susține prin noaptea morții pe care El însuși a străbătut-o; este Bunul Păstor, conducerii căruia putem să ne încredințăm fără nici o frică pentru că El cunoaște bine drumul, chiar și prin întuneric.

În fiecare duminică, recitând Crezul, noi reafirmăm acest adevăr. Și mergând în cimitire ca să ne rugăm cu dragoste și cu iubire pentru răposații noștri, suntem invitați, încă o dată, să reînnoim cu curaj și cu forță credința noastră în viața veșnică, ba chiar să trăim cu această mare speranță și să o mărturisim lumii: în spatele prezentului nu este nimicul. Și tocmai credința în viața veșnică dă creștinului curajul de a iubi și mai intens acest pământ al nostru și să lucreze pentru a-i construi un viitor, pentru a-i da o speranță adevărată și sigură. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 02.11.2011
Publicarea pe acest sit: 03.11.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns