Audienţa generală de miercuri

Sfântul Francisc de Sales
2 martie 2011

Iubiți frați și surori,

„Dieu est le Dieu du coeur humain” [Dumnezeu este Dumnezeul inimii umane] (Tratat despre iubirea lui Dumnezeu, I, IV): în aceste cuvinte aparent simple vedem amprenta spiritualității unui mare învățător, despre care aș vrea să vă vorbesc astăzi, sfântul Francisc de Sales, Episcop și Învățător al Bisericii. Născut în anul 1567 într-o regiune franceză de frontieră, era fiu al Domnului de Boisy, veche și nobilă familie de Savoia. Trăind la trecerea între dintre două secole, al XVI-lea și al XVII-lea, a adunat în el ceea ce era mai bun din învățăturile și cuceririle culturale ale secolului care se încheia, reconciliind moștenirea umanismului cu stimulentul spre absolut propriu curentelor mistice. Formarea lui a fost foarte îngrijită; la Paris a făcut studiile superioare, dedicându-se și teologiei, și la Universitatea din Padova pe cele de jurisprudență, așa cum dorea tatăl, încheiate în mod strălucit, cu o teză în utroque iure, drept canonic și drept civil. În tinerețea lui armonioasă, reflectând asupra gândirii sfântului Augustin și a sfântului Toma de Aquino, a avut o criză profundă care l-a indus să se întrebe cu privire la propria mântuire veșnică și la predestinația lui Dumnezeu în ceea ce-l privește pe el, suferind ca adevărată dramă spirituală principalele probleme teologice din timpul său. Se ruga intens, însă îndoiala l-a chinuit în mod așa de puternic încât timp de câteva săptămâni n-a reușit să mănânce și să doarmă aproape deloc. Când încercarea a ajuns la apogeu, a mers în biserica dominicanilor din Paris, și-a deschis inima și s-a rugat astfel: „Orice s-ar întâmpla, Doamne, tu care ții totul în mâna ta și ale cărui căi sunt dreptate și adevăr; orice ai stabilit tu în privința mea…; tu care ești mereu judecător drept și Tată milostiv, eu te voi iubi, Doamne […], te voi iubi aici, o, Dumnezeul meu, și voi spera mereu în milostivirea ta, și mereu voi repeta lauda ta… O, Doamne Isuse, tu vei fi mereu speranța mea și mântuirea ta pe pământul celor vii” (I Proc. Canon., vol. I, art. 4). Francisc în vârstă de douăzeci de ani a găsit pacea în realitatea radicală și eliberatoare a iubirii lui Dumnezeu: a-l iubi fără a cere nimic în schimb și a avea încredere în iubirea divină; a nu mai întreba ce anume va face Dumnezeu cu mine: eu îl iubesc pur și simplu, independent de ceea ce îmi dă sau nu-mi dă. Astfel a găsit pacea, și problema predestinației – despre care se discuta în acel timp – era rezolvată, pentru că el nu căuta mai mult decât putea să aibă de la Dumnezeu; îl iubea pur și simplu, se abandona bunătății Sale. Și acesta va fi secretul vieții lui, care va transpare în opera sa principală: Tratat despre iubirea lui Dumnezeu.

Învingând rezistențele tatălui, Francisc a urmat chemarea Domnului și, la 18 decembrie 1593, a fost hirotonit preot. În anul 1602 a devenit Episcop de Geneva, într-o perioadă în care orașul era fortăreața calvinismului, așa încât sediul episcopal era „în exil” la Annecy. Păstor al unei dieceze sărace și chinuite, într-un peisaj de munte a cărui duritate cât și frumusețe o cunoștea bine, el scrie: „[Dumnezeu] l-am întâlnit plin de dulceață și suavitate printre munții noștri cei mai înalți și aspri, unde multe suflete simple îl iubeau și îl adorau în tot adevărul și sinceritatea; și căprioarele și caprele negre alergau ici și colo printre ghețarii înspăimântători pentru a vesti laudele lui” (Scrisoare către Maica de Chantal, octombrie 1606, în Oeuvres, éd. Mackey, t. XIII, pag. 223). Și totuși influența vieții sale și a învățăturii sale asupra Europei din acea vreme și din secolele următoare apare imensă. Este apostol, predicator, scriitor, om de acțiune și de rugăciune; angajat să realizeze idealurile Conciliului din Trento; implicat în controversa și în dialogul cu protestanții, experimentând tot mai mult, dincolo de necesara confruntare teologică, eficacitatea relației personale și a carității; a primit misiuni diplomatice la nivel european, și funcții sociale de mediere și de reconciliere. Dar mai ales sfântul Francisc de Sales este călăuză a sufletelor: din întâlnirea cu o tânără femeie, doamna de Charmoisy, va scoate ideea de bază pentru a scrie una din cele mai citite cărți din perioada modernă, Introducerea la viața evlavioasă; din comuniunea sa spirituală profundă cu o personalitate de excepție, sfânt Ioana Francisca de Chantal, se va naște o nouă familie călugărească, Ordinul Vizitațiunii, caracterizat – așa cum a voit sfântul – de o consacrare totală lui Dumnezeu trăită în simplitate și umilință, în a face extraordinar de bine lucrurile obișnuite: „… vreau ca Fiicele mele – scrie el – să nu aibă alt ideal decât acela de a-l glorifica [pe Domnul Nostru] cu umilința lor” (Scrisoare către mons. De Marquemond, iunie 1615). Moare în anul 1622, la cincizeci și cinci de ani, după o existență marcată de duritatea timpurilor și de truda apostolică.

Viața sfântului Francisc de Sales a fost una relativ scurtă, dar trăită cu mare intensitate. Din figura acestui Sfânt emană o impresie de plinătate rară, demonstrată în seninătatea căutării sale intelectuale, dar și în bogăția afectelor sale, în „dulceața” învățăturilor sale care au avut o mare influență asupra conștiinței creștine. El a întrupat diferite accepțiuni ale cuvântului „umanitate” pe care le poate asuma acest termen, astăzi ca și ieri: cultură și amabilitate, libertate și tandrețe, noblețe și solidaritate. În aspect avea cea din maiestatea peisajului în care a trăit, păstrându-i și simplitatea și naturalețea. Cuvintele antice și imaginile în care se exprima sună în mod neașteptat, chiar și pentru urechea omului de astăzi, ca o limbă nativă și familiară.

Lui Filotea, destinatara ideală a operei sale Introducere la viața evlavioasă (1607), Francisc de Sales îi adresează o invitație care a putut să apară, în acea vreme, revoluționară. Este invitația de a fi complet a lui Dumnezeu, trăind în plenitudine prezența în lume și îndatoririle propriei stări. „Intenția mea este de a-i instrui pe cei care trăiesc în orașe, în starea conjugală, la curte […]” (Prefață la Introducere la viața evlavioasă). Documentul cu care Papa Leon al XIII-lea, după mai bine de două secole, îl va proclama Învățător al Bisericii va insista asupra acestei lărgiri a chemării la perfecțiune, la sfințenie. Este scris în acest document: „[adevărata evlavie] a pătruns până la tronul regilor, în cortul conducătorilor de armate, în pretoriul judecătorilor, în birouri, în ateliere și chiar în corturile ciobanilor […]” (Scrisoare Dives in misericordia, 16 noiembrie 1877). Astfel se năștea acel apel adresat laicilor, acea grijă față de consacrarea lucrurilor vremelnice și față de sfințirea vieții de zi cu zi asupra cărora vor insista Conciliul al II-lea din Vatican și spiritualitatea din timpul nostru. Se manifesta idealul unei umanități reconciliate, în sintonia dintre acțiunea în lume și rugăciune, dintre condiția seculară și căutarea perfecțiunii, cu ajutorul Harului lui Dumnezeu care pătrunde umanul și, fără a-l distruge, îl purifică, ridicându-l la înălțimile divine. Lui Teotim, creștinul adult, matur din punct de vedere spiritual, căruia îi adresează după câțiva ani Tratatul despre iubirea lui Dumnezeu (1616), sfântul Francisc de Sales oferă o lecție mai complexă. Ea presupune, la începu, o viziune precisă despre ființa umană, o antropologie: „rațiunea” omului, ba chiar „sufletul rațional” este văzut în tratat ca o arhitectură armonioasă, un templu, împărțit în mai multe spații, în jurul unui centru, pe care el îl numește, împreună cu marii mistici, „pisc”, „vârf” al spiritului, sau „fund” al sufletului. Este punctul în care rațiunea, după ce a parcurs toate gradele sale, „închide ochii” și cunoașterea devina una cu iubirea (cf. cartea I, cap. XII). Faptul că iubirea, în dimensiunea sa teologală, divină, este motivația de a fi a tuturor lucrurilor, într-o scară ascendentă care nu pare să aibă fracturi și abisuri, sfântul Francisc de Sales a rezumat asta într-o frază celebră: „Omul este perfecțiunea universului; spiritul este perfecțiunea omului; iubirea este cea a spiritului și caritatea cea a iubirii” (ibid., cartea X, cap. I).

Într-o perioadă de intensă înflorire mistică, Tratatul despre iubirea lui Dumnezeu este o adevărată summa, și în același timp o operă literară fascinantă. Descrierea itinerarului spre Dumnezeu pornește de la recunoașterea „înclinației naturale” (ibid., cartea I, cap. XVI), înscrisă în inima omului chiar păcătos, de a-l iubi pe Dumnezeu mai presus de orice. Conform modelului Sfintei Scripturi, sfântul Francisc de Sales vorbește despre unirea dintre Dumnezeu și om dezvoltând o întreagă serie de imagini de relație interpersonală. Dumnezeul lui este tată și domn, mire și prieten, are caracteristici materne și de doică, este soarele pentru care și noaptea este revelație misterioasă. Un astfel de Dumnezeu îl atrage la sine pe om cu legături de iubire, adică de adevărată libertate: „pentru că iubirea nu are forțați nici sclavi, ci reduce orice lucru sub propria ascultare cu o forță așa de delicioasă încât, dacă nimic nu este mai puternic ca iubirea, nimic nu este mai vrednic de iubire ca forța ei” (ibid., cartea I, cap. VI). Găsim în tratatul Sfântului nostru o meditație profundă despre voința umană și descrierea desfășurării, trecerii, morții ei, pentru a trăi (cf. ibid., cartea IX, cap. XIII) în abandonarea completă nu numai voinței lui Dumnezeu, ci pentru ceea ce îi place Lui, acelui „bon plaisir” al său, bunei sale plăceri (cf. ibid., cartea IX, cap. I). În vârful unirii cu Dumnezeu, în afară de răpirile extazului contemplativ, se situează acea revărsare de caritate concretă, care devine atentă la toate necesitățile altora și pe care el o numește „extaz al vieții și al faptelor” (ibid., cartea VII, cap. VI).

Se observă vine, citind cartea despre iubirea lui Dumnezeu și încă și mai mult multele scrisori de direcțiune și de prietenie spirituală, ce cunoscător al inimii umane a fost sfântul Francisc de Sales. Sfintei Ioana de Chantal, căreia îi scrie: „[…] Iată regula ascultării noastre pe care v-o scriu cu litere mari: A face totul din iubire, nimic forțat – a iubi mai mult ascultarea decât a ne teme de neascultare. Vă las spiritul de libertate, nicidecum pe cel care exclude ascultarea, pentru că aceasta este libertatea lumii; ci pe cel care exclude violența, neliniștea și scrupulul” (Scrisoare din 14 octombrie 1604). Nu degeaba, la originea multor căi ale pedagogiei și spiritualității din timpul nostru regăsim tocmai urma acestui învățător, fără de care n-ar fi exista sfântul Ioan Bosco nici „calea mică” eroică a sfintei Tereza de Lisieux.

Iubiți frați și surori, într-o perioadă cum este a noastră care caută libertatea, chiar cu violență și neliniște, nu trebuie să scape actualitatea acestui mare maestru de spiritualitate și de pace, care încredințează discipolilor săi „spiritul de libertate”, cea adevărată, la apogeul unei învățături fascinante și complete despre realitatea iubirii. Sfântul Francisc de Sales este un martor exemplar al umanismului creștin; cu stilul său familiar, cu parabole care au uneori bătaia de aripă a poeziei, amintește că omul are înscris în adâncul său nostalgia de Dumnezeu și că numai în El găsește adevărata bucurie și realizarea sa cea mai deplină.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 02.03.2011
Publicarea pe acest sit: 02.03.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns