Audienţa generală de miercuri

Despre sfântul Ștefan
miercuri, 2 mai 2012

Iubiți frați și surori,

În ultimele cateheze am văzut cum, în rugăciunea personală și comunitară, citirea și meditarea Sfintei Scripturi deschid la ascultarea lui Dumnezeu care ne vorbește și revarsă lumină pentru a înțelege prezentul. Astăzi aș vrea să vorbesc despre mărturia și despre rugăciunea primului martir al Bisericii, sfântul Ștefan, unul dintre cei șapte aleși pentru slujirea carității față de cei nevoiași. În momentul martiriului său, relatat de Faptele Apostolilor, se manifestă, încă o dată, raportul rodnic dintre Cuvântul lui Dumnezeu și rugăciune.

Ștefan este condus la tribunal, în fața Sinedriului, unde este acuzat că a declarat că „Isus… va distruge locul acesta [templul] și va schimba obiceiurile pe care ni le-a transmis Moise” (Fap 6,14). În timpul vieții sale publice, Isus prevestise efectiv distrugerea templului din Ierusalim: „Dărâmați acest templu și în trei zile îl voi ridica” (In 2,19). Totuși, așa cum notează evanghelistul Ioan, „el vorbea despre templul trupului său. Deci, când a înviat din morți, discipolii lui și-au amintit că a spus aceasta și au crezut în Scriptură și în cuvântul pe care îl spusese Isus” (In 2,21-22).

Discursul lui Ștefan în fața tribunalului, cel mai lung din Faptele Apostolilor, se dezvoltă tocmai pe această profeție a lui Isus, care este noul templu, inaugurează noul cult, și înlocuiește, cu oferirea de sine pe cruce, jertfele vechi. Ștefan vrea să demonstreze că este nefondată acuza care i se aduce că schimbă legea lui Moise și ilustrează viziunea sa despre istoria mântuirii, despre alianța dintre Dumnezeu și om. El recitește astfel toată narațiunea biblică, itinerar conținut în Sfânta Scriptură, pentru a arăta că el conduce la „locul” prezenței definitive a lui Dumnezeu, care este Isus Cristos, îndeosebi Pătimirea, Moartea și Învierea sa. În această perspectivă Ștefan citește și faptul că el este discipol al lui Isus, urmându-l până la martiriu. Meditația asupra Sfintei Scripturi îi permite astfel să înțeleagă misiunea sa, viața sa, prezentul său. În aceasta el este condus de lumina Duhului Sfânt, de raportul său intim cu Domnul, așa încât membrii Sinedriului au văzut fața sa „ca fața unui înger” (Fap 6,15). Acest semn de asistență divină amintește de fața strălucitoare a lui Moise coborât de pe muntele Sinai după ce l-a întâlnit pe Dumnezeu (cf. Ex 34,29-35; 2Cor 3,7-8).

În discursul său, Ștefan pornește de la chemarea lui Abraham, pelerin spre țara indicată de Dumnezeu și pe care a avut-o în posesie numai la nivel de promisiune; trece apoi la Iosif, vândut de frați, dar asistat și eliberat de Dumnezeu, pentru a ajunge la Moise, care devine instrument al lui Dumnezeu pentru a elibera poporul său, dar întâlnește de mai multe ori și refuzul chiar al oamenilor săi. În aceste evenimente relatate de Sfânta Scriptură, față de care Ștefan arată că este în ascultare religioasă, iese în evidență mereu Dumnezeu, care nu încetează să meargă în întâmpinarea omului cu toate că găsește adesea o opoziție încăpățânată. Și asta în trecut, în prezent și în viitor. Deci, în tot Vechiul Testament el vede prefigurarea vieții lui Isus însuși, Fiul lui Dumnezeu făcut trup, care – asemenea vechilor Părinți – întâlnește obstacole, refuz, moarte. Ștefan se referă deci la Iosue, la David și la Solomon, puși în raport cu construirea templului din Ierusalim, și încheie cu cuvintele profetului Isaia (66,1-2): „Cerul este tronul meu, iar pământul, așternut picioarelor mele. Ce fel de casă îmi veți construi, spune Domnul, sau care este locul meu de odihnă? Oare nu mâna mea a făcut toate acestea?” (Fap 7,49-50). În meditația sa despre acțiunea lui Dumnezeu în istoria mântuirii, evidențiind tentația perenă de a-l refuza pe Dumnezeu și acțiunea sa, el afirmă că Isuse este Cel Drept vestit de profeți; în El, însuși Dumnezeu s-a făcut prezent în mod unic și definitiv: Isus este „locul” adevăratului cult. Ștefan nu neagă importanța templului pentru un anumit timp, dar subliniază că „Dumnezeu nu locuiește în casă făcută de mână de om” (Fap 7,48). Noul templu adevărat în care Dumnezeu locuiește este Fiul său, care a asumat trup omenesc, este omenitatea lui Cristos, Cel Înviat care adună popoarele și le unește în Sacramentul Trupului său și al Sângelui său. Expresia cu privire la templul „nefăcut de mâinile omului” se găsește și în teologia sfântului Paul și din Scrisoarea către Evrei: trupul lui Isus, pe care El l-a asumat pentru a se oferi pe sine însuși ca victimă jertfelnică pentru a ispăși păcatele, este noul templu al lui Dumnezeu, locul prezenței lui Dumnezeu cel viu; în El, Dumnezeu și omul, Dumnezeu și lumea sunt realmente în contact: Isus ia asupra sa tot păcatul omenirii pentru a-l duce în iubirea lui Dumnezeu și pentru „a-l arde” în această iubire. Apropierea de Cruce, intrarea în comuniune cu Cristos înseamnă intrare în această transformare. Și asta înseamnă intrare în contact cu Dumnezeu, intrarea în adevăratul templu.

Viața și discursul lui Ștefan se întrerup dintr-o dată cu uciderea cu pietre, dar tocmai martiriul său este împlinirea vieții sale și a mesajului său: el devine una cu Cristos. Astfel meditația sa despre acțiunea lui Dumnezeu în istorie, despre Cuvântul divin care în Isus a avut împlinirea sa deplină, devine o participare la însăși rugăciunea de pe Cruce. De fapt, înainte de a muri el exclamă: „Doamne Isuse, primește sufletul meu” (Fap 7,59), folosindu-se de cuvintele din Psalmul 31 (v. 6) și mergând pe urma ultimei expresii a lui Isus pe Calvar: „Tată, în mâinile tale încredințez sufletul meu” (Lc 23,46); și, în sfârșit, asemenea lui Isus, strigă cu glas tare în fața celor care îl ucideau cu pietre: „Doamne, nu le socoti păcatul acesta” (Fap 7,60). Observăm că, dacă pe de o parte rugăciunea lui Ștefan o preia pe aceea a lui Isus, este diferit destinatarul, pentru că invocația este adresată Domnului însuși, adică lui Isus pe care el îl contemplă glorificat la dreapta Tatălui: „Iată! Văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stând la dreapta lui Dumnezeu” (v. 55).

Iubiți frați și surori, mărturia sfântului Ștefan ne oferă câteva indicații pentru rugăciunea noastră și viața noastră. Ne putem întreba: de unde a luat acest prim martir creștin forța pentru a-i înfrunta pe persecutorii săi și a ajunge până la dăruirea de sine însuși? Răspunsul este simplu: din raportul său cu Dumnezeu, din comuniunea sa cu Cristos, din meditarea asupra istoriei mântuirii, din vederea acțiunii lui Dumnezeu, care în Isus Cristos a ajuns la apogeu. Și rugăciunea noastră trebuie să fie hrănită de ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, în comuniunea cu Isus și Biserica sa.

Un al doilea element: sfântul Ștefan vede prevestită, în istoria raportului de iubire dintre Dumnezeu și om, figura și misiunea lui Isus. El – Fiul lui Dumnezeu – este templul „nefăcută de mână de om” în care prezența lui Dumnezeu Tatăl a devenit așa de apropiată încât a intrat în trupul nostru omenesc pentru a ne duce la Dumnezeu, pentru a ne deschide porțile cerului. Așadar, rugăciunea noastră trebuie să fie contemplare a lui Isus la dreapta lui Dumnezeu, a lui Isus ca Domn al existenței noastre, al existenței mele zilnice. În El, sub conducerea Duhului Sfânt, putem să ne adresăm și noi lui Dumnezeu, să luăm contact real cu Dumnezeu cu încrederea și abandonarea de fii care se adresează unui Tată care îi iubește în mod infinit. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 02.05.2012
Publicarea pe acest sit: 03.05.2012
Etichete: ,

Lasă un răspuns