Audienţa generală de miercuri

Origene alexandrinul: Gândirea
miercuri, 2 mai 2007

Dragi frați și surori,

Cateheza de miercurea trecută a fost dedicată marii figuri a lui Origene, doctor alexandrin al secolelor II-III. În acea cateheză am luat în considerație viața și opera literară a marelui maestru alexandrin, scoțând în evidență „tripla lectură” a Bibliei, realizată de el, nucleu ce a însuflețit întreaga sa operă. Am lăsat deoparte – pentru a trata astăzi – două aspecte ale doctrinei origeniene, pe care le consider a fi dintre cele mai importante și de actualitate: vreau să vorbesc despre învățăturile sale referitoare la rugăciune și la Biserică.

Într-adevăr, Origene – autor al unui important și mereu actual tratat Despre rugăciune – întrepătrunde în mod constant opera sa exegetică și teologică realizată cu experiențe și referințe la rugăciune. În ciuda densității teologice a gândirii sale, ea nu este niciodată un tratat pur academic; este mereu întemeiată pe experiența rugăciunii, pe contactul cu Dumnezeu. Conform părerii sale, de fapt, înțelegerea Scripturilor cere, mai mult decât studiu, intimitatea cu Cristos și rugăciunea. El este convins că mijlocul, calea privilegiată pe care se ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu este iubirea, și că nu se realizează o autentică scientia Christi fără a te îndrăgosti de el. În Scrisoarea către Grigore Origene recomandă: „Dedică-te citirii dumnezeieștilor Scripturi, trudește la acesta cu perseverență. Angajează-te la lectio cu intenția de a crede și de a-i plăcea lui Dumnezeu. Dacă în timpul citirii ajungi în fața unei uși închise, bate și ți-o va deschide acel paznic, despre care Isus a spus: «Paznicul îi va deschide».

Străduindu-te astfel la lectio divina caută cu sinceritate și credință neclintită în Dumnezeu sensul Scripturilor dumnezeiești, care se ascunde în ele cu o mare bogăție. Nu trebuie să te mulțumești să bați și să cauți: pentru a înțelege lucrurile lui Dumnezeu îți este absolut necesară rugăciunea. Tocmai pentru a ne îndemna la ea Mântuitorul ne-a spus nu doar: «Căutați și veți găsi», și «Bateți și vi se va deschide», dar a adăugat: «Cereți și veți primi» (Ep. Gr. 4). Sare imediat în ochi „rolul primordial” jucat de Origene în istoria așa-numitei lectio divina. Episcopul de Milano, Ambroziu – care va învăța să citească Scripturile din scrierile lui Origene – o va introduce apoi în Occident, pentru a o încredința lui Augustin și tradiției monastice ulterioare.

După cum am amintit deja, cel mai înalt grad al cunoașterii lui Dumnezeu, conform lui Origene, izvorăște din iubire. La fel este și între oameni: cineva cunoaște într-adevăr în mod profund pe un altul doar dacă există iubire, dacă se deschid inimile. Pentru a demonstra aceasta el se bazează pe o semnificație dată uneori verbului a cunoaște în ebraică, adică atunci când este folosit pentru a exprima actul de iubire umană: „Adam a cunoscut-o pe Eva, soția sa, care a zămislit” (Gen 4,1). Astfel este sugerat că unirea în iubire duce la cunoașterea cea mai autentică. După cum bărbatul și femeia sunt „doi într-un singur trup”, la fel Dumnezeu și credinciosul devin „doi într-unul și același duh”. În acest mod rugăciunea Alexandrinului ajunge la niveluri mai înalte decât mistica, după cum este confirmat de Predicile la Cântarea Cântărilor elaborate de el. Ne lămurește aceasta un fragment din prima Omilie, unde Origene mărturisește: „Adesea – Dumnezeu îmi este martor – am simțit că Mirele mi se alătura foarte mult; apoi se îndepărta dintr-odată, și eu nu puteam să găsesc ceea ce căutam. Din nou mă cuprinde dorința ca el să vină, și câteodată el revine, și când mi-a apărut, când îl cuprind cu mâinile, iată că iar îmi scapă, și din moment ce a plecat încep din nou să-l caut…” (Hom. Cant. 1,7).

Îmi revine în minte ceea ce venerabilul meu Predecesor scria, ca martor autentic, în Novo millennio ineunte, acolo unde el arăta credincioșilor „cum rugăciunea poate să progreseze, ca și adevărat și autentic dialog de iubire, până la a face ca persoana umană să fie total stăpânită de Iubitul divin, mișcător la atingerea Duhului, abandonată în spirit filial în inima Tatălui… Este vorba”, continuă Ioan Paul al II-lea, „de un drum susținut în întregime de har, care cere însă o mare angajare spirituală și cuprinde și purificări dureroase, dar care ajunge, în diferite forme posibile, la bucuria de negrăit trăită de mistici ca și «unire maritală»” (n. 33).

Ajungem, în sfârșit, la o învățătură a lui Origene despre Biserică, și mai precis – în cadrul ei – despre preoția comună a credincioșilor. Într-adevăr, după cum afirmă Alexandrinul în cea de-a noua Omilie despre Levitic a sa, „acest discurs ne privește pe noi toți” (Hom. Lev. 9,1). În aceeași Omilie Origene – referindu-se la interdicția dată lui Aron, după moartea celor doi fii ai săi, de a intra în Sancta sanctorum „oricând” (Lev 16,2) – astfel îi avertizează pe credincioși: „Prin aceasta se arată că dacă cineva intră oricând în sanctuar, fără pregătirea cuvenită, fără a fi îmbrăcat cu hainele preoțești, fără a fi pregătit ofrandele prescrise și a aduce jertfă lui Dumnezeu, va muri… Aceste cuvinte ne privesc pe noi toți. Ne poruncește de fapt să luăm aminte la felul în care se vine la altarul lui Dumnezeu. Sau nu știi că și ție, adică întregii Biserici a lui Dumnezeu și întregului popor al celor credincioși, i-a fost oferită preoția? Ascultă cum le vorbește Petru credincioșilor: ‘Neam ales’, spune, ‘împărătesc, preoțesc, națiune sfântă, popor pe care Dumnezeu și l-a dobândit’. Tu, așadar, ai preoția pentru că ești ‘neam preoțesc’, și de aceea trebuie să-i oferi lui Dumnezeu jertfa… Dar pentru ca tu să o poți oferi cu demnitate, ai nevoie de veșminte curate și diferite de hainele obișnuite ale altor oameni, și îți este necesar focul divin” (ibidem).

Astfel, pe de o parte „coapsele încinse” și „veșmintele preoțești”, înseamnă puritatea și onestitatea vieții; pe de altă parte „candela mereu aprinsă”, adică credința și cunoașterea Scripturilor, se prezintă drept condițiile indispensabile pentru exercitarea preoției universale, care cere puritate și onestitate a vieții, credință și cunoașterea Scripturilor. Și mai mult sunt indispensabile aceste condiții, în mod evident, pentru exercitarea preoției ministeriale. Aceste condiții – integritatea comportamentului, dar mai ales primirea și studiul Cuvântului – realizează o adevărată și proprie „ierarhie a sfințeniei” în preoția comună a creștinilor. În punctul cel mai înalt al acestui drum de perfecțiune Origene așează martiriul. În aceeași a noua Omilie despre Levitic se referă la „focul pentru ofrandă”, adică la credința și cunoașterea Scripturilor, care niciodată nu trebuie să se stingă pe altarul celui care își exercită preoția. Apoi adaugă: „Dar fiecare dintre noi are în sine” nu doar focul; are „și jertfa, și de la jertfa sa aprinde altarul, pentru ca să ardă mereu. Eu, dacă renunț la tot ceea ce am și îmi iau crucea și-l urmez pe Cristos, ofer jertfa mea pe altarul lui Dumnezeu; și dacă îmi dau trupul ca să fie ars, trăind iubirea, și voi dobândi gloria martiriului, ofer jertfa mea pe altarul Domnului” (Hom. Lev. 9,9).

Acest continuu drum de perfecțiune „ne privește pe noi toți”, numai cu condiția ca „privirea inimii noastre” să fie îndreptată spre contemplarea Înțelepciunii și a Adevărului, care este Isus Cristos. Predicând despre discursul lui Isus din Nazaret – când „în sinagogă ochii tuturor erau îndreptați spre el” (Lc 4,16-30) – Origene pare să ni se adreseze chiar nouă: „Și astăzi, dacă vreți, în această adunare ochii voștri pot să-l privească atent pe Mântuitorul. Când de fapt tu îți vei îndrepta privirea cea mai pătrunzătoare a inimii spre contemplarea Înțelepciunii, a Adevărului și a Fiului unic al lui Dumnezeu, atunci ochii tăi îl vor vedea pe Dumnezeu. Fericită adunare, aceea despre care Scriptura spune că ochii tuturor erau fixați asupra lui! Cât de mult aș vrea ca această adunare să primească o mărturie asemănătoare, că ochii tuturor, ai celor nebotezați și ai credincioșilor, ai femeilor, ai bărbaților și ai copiilor, nu ochii trupului, ci aceia ai sufletului, privesc spre Isus!… Întipărită asupra noastră este lumina chipului tău, o Doamne, căruia îi aparțin slava și puterea în vecii vecilor. Amin! (Hom. Lc. 32,6).

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Paul Butnaru
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Catholica.ro
Publicarea în original: 02.05.2007
Publicarea pe acest sit: 02.05.2007
Etichete: ,

Lasă un răspuns