Audienţa generală de miercuri

Sfântul Paul
Ambientul religios-cultural
miercuri, 2 iulie 2008

Iubiți frați și surori,

Aș vrea să încep astăzi un nou ciclu de cateheze, dedicat marelui apostol, sfântul Paul. Așa cum știți, lui îi este consacrat acest an care începe de la sărbătoarea liturgică a sfinților Petru și Paul din 29 iunie 2008 și durează până la aceeași sărbătoare din 2009. Apostolul Paul, figură renumită și aproape inimitabilă, dar oricum stimulatoare, stă în fața noastră ca exemplu de dăruire totală Domnului și Bisericii sale, de asemenea de mare deschidere către omenire și către culturile sale. Așadar, este drept să-i rezervăm un loc deosebit, nu numai în venerația noastră, ci și în efortul de a înțelege ceea ce el are de spus și pentru noi, creștinii de astăzi. În această primă întâlnire vrem să ne oprim să vedem ambientul în care a trăit și a lucrat. O temă de acest gen ar părea să ne ducă departe de timpul nostru, dat fiind faptul că trebuie să ne inserăm în lumea de acum două mii de ani. Și totuși, acest lucru este adevărat numai aparent și oricum numai în parte, deoarece vom putea constata că, sub diferite aspecte, contextul socio-cultural de astăzi nu diferă așa de mult de cel de atunci.

Un factor primar și fundamental de care trebuie ținut cont este constituit de raportul dintre ambientul în care Paul se naște și se dezvoltă și contextul global în care se inserează după aceea. El vine dintr-o cultură foarte precisă și circumscrisă, desigur minoritară, care este aceea a poporului lui Israel și a tradiției sale. În lumea antică și mai precis în cadrul Imperiului Roman, așa cum ne învață cercetătorii în materie, evreii erau cam 10% din populația totală; aici la Roma, apoi, numărul lor pe la jumătatea secolului I era într-un raport și mai mic, ajungând la maxim 3% din locuitorii orașului. Credințele lor și stilul lor de viață, așa cum se întâmplă și astăzi, îi deosebeau clar de ambientul înconjurător; și acest lucru putea să aibă două rezultate: ori derâderea, care putea duce la intoleranță, ori admirația, care se exprima în forme diferite de simpatie ca în cazul „temătorilor de Dumnezeu” sau al „prozeliților”, păgâni care se asociau la sinagogă și împărtășeau credința în Dumnezeul lui Israel. Ca exemple concrete ale acestei duble atitudini putem cita, pe de o parte, părerea tăioasă a unui orator cum a fost Cicero, care disprețuia religia lor și chiar orașul Ierusalim (cf. Pro Flacco, 66-69) și, pe de altă parte, atitudinea soției lui Nero, Poppea, care este amintită de Iosif Flaviu ca „simpatizantă” a iudeilor (cf. Antichități iudaice 20,195-252; Viața 16), pentru a nu spune că deja Iulius Cezar recunoscuse oficial drepturile lor particulare care ne-au fost transmise de istoricul evreu menționat, Iosif Flaviu (cf. ibid. 14,200-216). Sigur este că numărul evreilor, așa cum de altfel se întâmplă și astăzi, era mult mai mare în afara țării lui Israel, adică în diaspora, decât în teritoriul pe care alții îl numeau Palestina.

Deci nu uimește faptul că Paul însuși a fost obiectul evaluării duble, contrastante, despre care am vorbit. Un lucru este sigur: particularismul culturii și al religiei iudaice găsea loc în mod liniștit în cadrul unei instituții așa de atotpătrunzătoare cum era Imperiul Roman. Mai dificilă și frământată va fi poziția grupului acelora, evrei sau păgâni, care vor adera cu credință la persoana lui Isus din Nazaret, în măsura în care ei se vor distinge fie de iudaism, fie de păgânismul care domnea. În orice caz, doi factori au favorizat angajarea lui Paul. Primul a fost cultura greacă sau mai bine zis elenistă, care după Alexandru cel Mare devenise patrimoniu comun cel puțin al Mediteranei orientale și al Orientului Mijlociu, chiar dacă integra în el multe elemente ale culturilor de popoare considerate în mod tradițional barbare. Un scriitor al timpului afirmă, în această privință, că Alexandru „a poruncit ca toți să considere ca patrie întreaga ecumene… și că grecul și barbarul să nu se mai deosebească” (Plutarh, De Alexandri Magni fortuna aut virtute, §§ 6.8). Al doilea factor a fost structura politico-administrativă a Imperiului Roman, care garanta pace și stabilitate din Britannia până în Egiptul meridional, unificând un teritoriu cu dimensiuni care n-au mai existat înainte. În acest spațiu exista posibilitatea de mișcare cu suficientă libertate și siguranță, având la dispoziție între altele un sistem stradal extraordinar și găsind în fiecare punct de sosire caracteristici culturale de bază care, fără să fie în dauna valorilor locale, reprezentau oricum un țesut comun de unificare super partes, așa încât filozoful evreu Filon Alexandrinul, contemporan al lui Paul însuși, îl laudă pe împăratul August pentru că „a adunat în armonie toate popoarele sălbatice… devenind gardian al păcii” (Legatio ad Caium, §§ 146-147).

Viziunea universalistă tipică a personalității sfântului Paul, cel puțin a lui Paul creștin după evenimentul de pe drumul Damascului, își datorează desigur impulsul său de bază credinței în Isus Cristos, deoarece figura Celui Înviat este situată de acum dincolo de orice restricție particularistă; de fapt, pentru apostol „nu mai este nici iudeu, nici grec, nici sclav, nici om liber, nici bărbat și nici femeie: voi toți sunteți una în Cristos Isus” (Gal 3,28). Totuși, și situația istorico-culturală din timpul său și din ambientul său nu se poate să nu fi avut influență asupra alegerilor sale și asupra angajării sale. Cineva l-a definit pe Paul „om din trei culturi”, ținând cont de matricea sa iudaică, de limba sa greacă și de prerogativa se de „civis romanus„, așa cum atestă și numele de origine latină. Trebuie amintită în special filozofia stoică, dominantă în timpul lui Paul, care a avut influență, deși în măsură marginală, și asupra creștinismului. În acest sens, nu putem să nu amintim câteva nume de filozofi stoici cum ar fi inițiatorii Zenon și Cleante, și apoi pe cei mai aproape din punct de vedere cronologic de Paul cum ar fi Seneca, Musoniu și Epictet: în ei se găsesc valori foarte înalte de umanitate și de înțelepciune, care vor fi desigur acceptate în creștinism. Așa cum scrie foarte bine un cercetător în materie, „Stoa… a vestit un nou ideal, care impunea omului obligații față de semenii săi, dar în același timp îl elibera de toate legăturile fizice și naționale și făcea din el o ființă pur spirituală” (M. Pohlenz, La Stoa, I, Firenze 19782, pag. 565 și urm.). De exemplu, să ne gândim la doctrina despre univers înțeles ca un unic mare corp armonios, și prin urmare la doctrina despre egalitatea dintre toți oamenii fără distincții sociale, la echivalarea cel puțin de principiu între bărbat și femeie și apoi la idealul cumpătării, al măsurii juste și al stăpânirii de sine pentru a evita orice exces. Atunci când Paul le scrie Filipenilor: „Preocupați-vă de acestea: toate cele adevărate, toate cele demne, toate cele drepte, toate cele curate, toate cele plăcute, toate cele vrednice de laudă, tot ce e nobil, ce e drept, ce e curat, ce e vrednic de iubire, ce e vrednic de cinste” (Fil 4,8), nu face decât să reia o concepție pur umanistă proprie acelei înțelepciuni filozofice.

În timpul sfântului Paul era în desfășurare și o criză a religiei tradiționale, cel puțin în aspectele sale mitologice și chiar civice. După ce Lucrețiu, deja cu un secol înainte, afirmase în mod polemic că „religia a condus la atâtea nenorociri” (De rerum natura, 1,101), un filozof ca Seneca, mergând mult dincolo de orice ritualism exteriorist, învăța că „Dumnezeu este aproape de tine, este cu tine, este înlăuntrul tău” (Scrisori către Luciliu, 41,1). În mod asemănător, atunci când Paul se adresează unui auditoriu de filozofi epicureici și stoici în Areopagul din Atena, spune textul că „Dumnezeu nu locuiește în temple făcute de mână de om… căci în el trăim, ne mișcăm și suntem” (Fap 17,24.28). Cu aceasta el afirmă desigur credința iudaică într-un Dumnezeu care nu poate fi reprezentat în termeni antropomorfi, dar se plasează și pe o lungime de undă religioasă pe care auditorii săi o cunoșteau bine. În afară de asta, trebuie să ținem cont de faptul că multe culte păgâne făceau abstracție de templele oficiale din oraș și se desfășurau în locuri private care favorizau inițierea adepților. De aceea, nu constituia motiv de uimire că și reuniunile creștine (ekklesiai), așa cum ne atestă mai ales scrisorile pauline, aveau loc în case private. De altfel, pe moment încă nu exista nici un edificiu public. De aceea, adunările creștinilor trebuiau să apară contemporanilor ca o simplă variantă a acestei practici religioase a lor mai intime. Oricum, diferențele dintre cultele păgâne și cultul creștin nu sunt de mică importanță și se referă atât la conștiința identitară a participanților cât și la participarea în comun a bărbaților și femeilor, celebrarea „cinei Domnului” și citirea Scripturilor.

În concluzie, din această rapidă trecere în revistă a ambientului cultural din primul secol al erei creștine apare clar că nu-l putem înțelege în mod adecvat pe sfântul Paul fără a-l plasa pe fundalul, atât iudaic cât și păgân, al timpului său. În felul acesta figura crește în importanță istorică și ideală, revelând în același timp împărtășire și originalitate față de ambientul său. Dar acest lucru este valabil în mod asemănător pentru creștinism în general, pentru care apostolul Paul este o paradigmă de prim rang, de la care noi toți avem încă mereu multe de învățat. Acesta este scopul Anului Paulin: să învățăm de la sfântul Paul, să învățăm credința, să-l învățăm pe Cristos, în sfârșit să învățăm calea vieții drepte.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 02.07.2008
Publicarea pe acest sit: 02.07.2008
Etichete: , ,

Lasă un răspuns