Audienţa generală de miercuri

Sfânta Tereza de Avila
miercuri, 2 februarie 2011

Iubiți frați și surori,

În cursul catehezelor pe care am voit să le dedic Părinților Bisericii și marilor figuri de teologi și de femei din evul mediu, am avut ocazia să mă opresc asupra câtorva sfinți și sfinte care au fost proclamați Învățători ai Bisericii pentru doctrina lor eminentă. Astăzi aș vrea să încep o scurtă serie de întâlniri pentru a completa prezentarea Învățătorilor Bisericii. Și încep cu o sfântă care reprezintă unul din piscurile spiritualității creștine din toate timpurile: sfânta Tereza de Avila [a lui Isus].

Se naște la Avila, în Spania, în anul 1515, cu numele de Tereza de Ahumada. În autobiografia sa, ea însăși menționează câteva amănunte din copilăria ei: nașterea din „părinți virtuoși și temători de Dumnezeu”, în cadrul unei familii numeroase, cu nouă frați și trei surori. Copilă fiind, mai puțin de 9 ani, are ocazia să citească viețile câtorva martiri care îi inspiră dorința de martiriu, așa încât improvizează o scurtă fugă de acasă pentru a muri martiră și a se ridica la Cer (cf. Vita 1,4); „vreau să-l văd pe Dumnezeu”, le spune părinților micuța. După câțiva ani, Tereza va vorbi despre lecturile ei din copilărie și va afirma că a descoperit în ele adevărul, pe care îl rezumă în două principii fundamentale: pe de o parte „faptul că tot ceea ce aparține lumii de aici, trece”, pe de altă parte că numai Dumnezeu este „pentru totdeauna, totdeauna, totdeauna”, temă care revine în poezia foarte vestită „Nimic să nu te tulbure / nimic să nu te înspăimânte; / totul trece. Dumnezeu nu se schimbă; / răbdarea obține totul; / celui care îl are pe Dumnezeu / nu-i lipsește nimic / Numai Dumnezeu este suficient!”. Rămasă orfană de mamă la 12 ani, îi cere Preasfintei Fecioare să-i fie mamă (cf. Vita 1,7).

Dacă în adolescență lectura cărților profane au dus-o la distracțiile unei vieți lumești, experiența ca elevă a călugărițelor augustiniene de la „Sfânta Maria a Harurilor” din Avila și frecventarea cărților spirituale, mai ales clasici ai spiritualității franciscane, o învață reculegerea și rugăciunea. La vârsta de 20 de ani, intră în mănăstirea carmelitană a Întrupării, tot la Avila; în viața călugărească ia numele de Tereza a lui Isus. După trei ani, se îmbolnăvește grav, așa încât rămâne timp de patru zile în comă, aparent moartă (cf. Vita 5,9). Și în lupta împotriva propriile boli, Sfânta vede lupta împotriva slăbiciunilor și a rezistențelor la chemarea lui Dumnezeu: „Doream să trăiesc – scrie el – pentru că înțelegeam bine că nu trăiam, ci luptam cu o umbră a morții, și nu aveam pe nimeni care să-mi dea viață, și nici eu nu puteam să mi-o iau, și Cel care putea să mi-o dea avea dreptate să nu mă ajute, dat fiind faptul că de atâtea ori mă întorsese către El, iar eu l-am abandonat” (Vita, 8,2). În anul 1543, pierde apropierea rudelor: tatăl moare și toți frații ei emigrează unul după celălalt în America. În Postul Mare din anul 1554, la vârsta de 39 de ani, Tereza ajunge la apogeul luptei împotriva propriilor slăbiciuni. Descoperirea întâmplătoare a statuii „unui Cristos cu foarte multe răni” îi marchează profund viața (cf. Vita 9). Sfânta, care în perioada aceea are o consonanță profundă cu sfântul Augustin din Confesiuni, descrie astfel ziua decisivă a experienței sale mistice: „S-a întâmplat… că dintr-o dată am simțit prezența lui Dumnezeu, pe care în nici un mod nu mă puteam îndoi că este înlăuntrul meu sau că eram în întregime absorbită în El” (Vita 10,1). Paralel cu maturizarea propriei interiorități, Sfânta începe să dezvolte în mod concret idealul de reformă a Ordinului carmelitan: în anul 1562 întemeiază la Avila, cu sprijinul Episcopului orașului, Alvaro de Mondoza, primul Carmel reformat, și puțin după aceea primește și aprobarea Superiorului General al Ordinului, Giovanni Battista Rossi. În anii care au urmat continuă întemeierea de noi Carmeluri, în total șaptesprezece. Este fundamentală întâlnirea cu sfântul Ioan al Crucii, cu care, în anul 1568, constituie la Duruelo, aproape de Avila, primul convent de Carmelitani Desculți. Tereza își încheie viața pământească exact în timp ce este angajată în activitatea de întemeiere. De fapt, în anul 1582, după ce a constituit Carmelul din Burgos și în timp ce se întorcea la Avila, moare în noaptea zilei de 15 octombrie la Alba de Tormes, repetând cu umilință două expresii: „Până la urmă, mor ca fiică a Bisericii” și „De-acum e ora să ne vedem, Mirele meu”. O existență consumată în interiorul Spaniei, dar dedicată pentru întreaga Biserică. Beatificată de Papa Paul al V-lea în anul 1614 și canonizată în anul 1622 de Grigore al XV-lea, este proclamată „Învățător al Bisericii” de Slujitorul lui Dumnezeu Paul al VI-lea în anul 1970.

Tereza a lui Isus nu avea o formare academică, însă a prețuit întotdeauna învățăturile teologilor, literaților și maeștrilor spirituali. Ca scriitoare, a ținut cont mereu de ceea ce a trăit sau a văzut în experiența altora (cf. Prolog la Drumul de Perfecțiune), adică pornind de la experiență. Tereza are ocazia să stabilească raporturi de prietenie spirituală cu mulți sfinți, îndeosebi cu sfântul Ioan al Crucii. În același timp, se alimentează cu lectura Părinților Bisericii, sfântul Ieronim, sfântul Grigore cel mare, sfântul Augustin. Între cele mai mari lucrări ale ei trebuie amintită înainte de toate autobiografia, intitulată Cartea vieții, pe care ea o numește Cartea Milostivirilor Domnului. Compusă în Carmelul din Avila în anul 1565, prezintă parcursul biografic și spiritual, scris, așa cum afirmă însăși Tereza, pentru a supune sufletul ei discernământului „Maestrului spiritualilor”, sfântul Ioan de Avila. Scopul este de a evidenția prezența și acțiunea lui Dumnezeu cel milostiv în viața ei: pentru aceasta, lucrarea prezintă adesea dialogul de rugăciune cu Domnul. Este o lectură care fascinează, pentru că Sfânta nu numai că povestește, ci arată că retrăiește experiența profundă a raportului ei cu Dumnezeu. În anul 1566, Tereza scrie Drumul de Perfecțiune, numită de ea Avertismente și sfaturi pe care le dă Tereza a lui Isus călugărițelor sale. Destinatare sunt cele douăsprezece novice din Carmelul „Sfântul Iosif” din Avila. Tereza le propune lor un intens program de viață contemplativă în slujba Bisericii, la baza căreia sunt virtuțile evanghelice și rugăciunea. Printre pasajele cele mai prețioase, comentariul la rugăciunea Tatăl Nostru, model de rugăciune. Cea mai vestită lucrare mistică a sfintei Tereza este Castelul interior, scrisă în anul 1577, la deplină maturitate. E vorba de o recitire a propriului drum de viață spirituală și, în același timp, de o codificare a posibilei desfășurări a vieții creștine spre plinătatea ei, sfințenia, sub acțiunea Duhului Sfânt. Tereza face referință la structura unui castel cu șapte camere, ca imagine a interiorității omului, introducând, în același timp, simbolul gogoșilor de mătase care se renasc în fluturi, pentru a exprima trecerea de la natural la supranatural. Sfânta se inspiră din Sfânta Scriptură, îndeosebi din Cântarea Cântărilor, pentru simbolul final al celor „doi Miri”, care îi permite să descrie, în a șaptea cameră, culmea vieții creștină în cele patru aspecte ale sale: trinitar, cristologic, antropologic și eclezial. Activității sale de fondatoare a Carmelurilor reformate, Tereza dedică Cartea fundațiilor, scrisă între anii 1573-1582, în care vorbește despre viața grupului religios care urmează să se nască. Relatarea, ca în autobiografie, tinde să evidențieze mai ales acțiunea lui Dumnezeu în opera de fondare a noilor mănăstiri.

Nu este ușor de rezumat în cuvinte puține spiritualitatea tereziană profundă și articulată. Aș vrea să menționez câteva puncte esențiale. În primul rând, sfânta Tereza propune virtuțile evanghelice ca bază a întregii vieți creștine și umane: în mod deosebit, dezlipirea de bunuri sau sărăcia evanghelică, și acest lucru ne privește pe noi toți; iubirea unii față de alții ca element esențial al vieții comunitare și sociale; umilința ca iubire față de adevăr; determinarea ca rod al îndrăznelii creștini; speranța teologală, pe care o descrie ca sete de apă vie. Fără a uita virtuțile umane: afabilitate, sinceritate, modestie, respect, bucurie, cultură. În al doilea rând, sfânta Tereza propune o sintonie profundă cu marile personaje biblice și ascultarea vie a Cuvântului lui Dumnezeu. Ea se simte în consonanță mai ales cu mireasa din Cântarea Cântărilor și cu apostolul Paul, precum și cu Cristos din Pătimire și cu Isus Euharisticul.

Sfânta subliniază apoi cât de esențială este rugăciunea; a ne ruga, spune ea, „înseamnă a frecventa cu prietenie, pentru că frecventăm față în față pe Cel care știm că ne iubește” (Vita 8,5). Ideea sfintei Tereza coincide cu definiția pe care sfântul Toma de Aquino o dă despre caritatea teologală, ca „amicitia quaedam hominis ad Deum”, un tip de prietenie a omului cu Dumnezeu, care cel dintâi a oferit prietenia sa omului; inițiativa vine de la Dumnezeu (cf. Summa Theologiae, II-II, 23, 1). Rugăciunea este viață și se dezvoltă treptat la același pas cu creșterea vieții creștine: începe cu rugăciunea vocală, trece prin interiorizare prin meditație și reculegere, ajungând la unirea de iubire cu Cristos și cu Preasfânta Treime. Desigur, nu e vorba de o dezvoltare în care a urca la treptele cele mai înalte înseamnă a părăsi tipul precedent de rugăciune, ci este mai degrabă o aprofundare treptată a raportului cu Dumnezeu care învăluie toată viața. Mai mult decât o pedagogie a rugăciunii, pedagogia Terezei este o adevărată „mistagogie”: pe cel care citește operele sale îl învață să se roage rugându-se ea însăși împreună cu el; de fapt, frecvent întrerupe relatarea sau expunerea pentru a răbufni într-o rugăciune.

O altă temă îndrăgită de Sfântă este centralitatea omenității lui Cristos. De fapt, pentru Tereza viața creștină este relație personală cu Isus, care culminează în unirea cu El prin har, prin iubire și prin imitare. De aici importanța pe care ea o atribuie meditării Pătimirii și Euharistiei, ca prezență a lui Cristos, în Biserică, pentru viața oricărui credincios și ca inimă a liturgiei. Sfânta Tereza trăiește o iubire necondiționată față de Biserică: ea manifestă un viu „sensus Ecclesiae” în fața episoadelor de dezbinare și conflict în Biserica din timpul ei. Reformează Ordinul carmelitan cu intenția de a sluji mai bine și de a apăra mai bine „Sfânta Biserică Catolică Romană”, și este dispusă să-și dea viața pentru ea (cf. Vita 33,5). Un ultim aspect esențial al doctrinei tereziene, pe care aș vrea să-l subliniez, este perfecțiunea, ca aspirație a întregii vieți creștine și ținta ei finală. Sfânta are o idee foarte clară despre „plinătatea” lui Cristos, retrăită de creștin. La sfârșitul parcursului din Castelul interior, în ultima „cameră” Tereza descrie această plinătate, realizată prin locuirea Treimii, în unirea cu Cristos prin misterul omenității sale.

Iubiți frați și surori, sfânta Tereza a lui Isus este adevărată maestră de viață creștină pentru credincioșii din orice timp. În societatea noastră, adesea carentă de valori spirituale, sfânta Tereza ne învață să fim martori neobosiți ai lui Dumnezeu, ai prezenței lui și ai acțiunii lui, ne învață să simțim realmente această sete de Dumnezeu care există în profunzimea inimii noastre, această dorință de a-l vedea pe Dumnezeu, de a-l căuta pe Dumnezeu, de a fi în colocviu cu El și de a fi prietenii lui. Aceasta este prietenia care este necesară pentru noi toți și pe care trebuie să o căutăm, zi de zi, din nou. Exemplul acestei Sfinte, profund contemplativă și în mod eficace activă, să ne facă și pe noi să dedicăm în fiecare zi timpul just pentru rugăciune, pentru această deschidere spre Dumnezeu, pentru acest drum pentru a-l căuta pe Dumnezeu, pentru a-l vedea, pentru a găsi prietenia lui și astfel viața adevărată; pentru că realmente mulți dintre noi ar trebui să spună: „nu trăiesc, nu trăiesc realmente, pentru că nu trăiesc esența vieții mele”. Pentru aceasta, timpul rugăciunii nu este timp pierdut, este timp în care se deschide drumul vieții, se deschide drumul pentru a învăța de la Dumnezeu o iubire arzătoare față de El, față de Biserica lui, și o caritate concretă față de frații noștri. Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 02.02.2011
Publicarea pe acest sit: 03.02.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns