Audiența generală de miercuri

33. A da de mâncare celor înfometați. A da de băut celor însetați
miercuri, 19 octombrie 2016

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Una dintre consecințele așa-numitei „bunăstări” este aceea de a conduce persoanele la închiderea în ele însele, făcându-le insensibile față de exigențele celorlalți. Se face totul pentru a le înșela prezentând modele de viață efemere, care dispar după câțiva ani, ca și cum viața noastră ar fi o modă de urmat și de schimbat în fiecare anotimp. Nu este așa. Realitatea trebuie primită și înfruntată așa cum este ea, și adesea ne face să întâlnim situații de necesitate urgentă. Pentru aceasta, printre faptele de milostenie, se găsește referința la foame și la sete: a da de mâncare celor înfometați – există atâția astăzi – și de băut celor însetați. De câte ori media ne informează despre populații care îndură lipsa de mâncare și de apă, cu grave consecințe în special pentru copii.

În fața anumitor știri și în special a anumitor imagini, opinia publică se simte atinsă și pornesc din când în când campanii de ajutor pentru a stimula solidaritatea. Donațiile devin generoase și în acest mod se contribuie la alinarea suferinței atâtora. Această formă de caritate este importantă, dar probabil că nu ne implică direct. În schimb, atunci când, mergând pe stradă, întâlnim o persoană aflată în necesitate, sau un sărac vine să bată la ușa casei noastre, este foarte diferit, pentru că nu mai sunt în fața unei imagini, ci suntem implicați personal. Nu mai există nicio distanță între mine și el sau ea și mă simt interpelat. Sărăcia în abstract nu ne interpelează, ci ne face să ne gândim, ne face să ne plângem; dar atunci când vedem sărăcia în carnea unui bărbat, a unei femei, a unui copil, acest lucru ne interpelează! Și de aceea, acea obișnuință pe care noi o avem de a fugi de cei nevoiași, de a nu ne apropia de ei, trucând un pic realitatea celor nevoiași cu obișnuințele la modă pentru a ne îndepărta de ea. Nu mai există nicio distanță între mine și săracul pe care-l întâlnesc. În aceste cazuri, care este reacția mea? Îmi întorc privirea și trec mai departe? Sau mă opresc să vorbesc și mă interesez de starea sa? Și dacă faci acesta nu va lipsi vreunul care spune: „Acesta este nebun pentru că vorbește cu un sărac!”. Văd dacă pot să primesc în vreun fel acea persoană sau încerc să mă elibereze de ea cât mai repede? Dar poate că ea cere numai necesarul: ceva de mâncat și de băut. Să ne gândim un moment: de câte ori recităm „Tatăl nostru”, și totuși nu suntem cu adevărat atenți la acele cuvinte: „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”.

În Biblie, un Psalm spune că Dumnezeu este cel care „dă hrană oricărei făpturi” (136,25). Experiența foamei este dură. Știe ceva despre asta cel care a trăit perioade de război sau de foamete. Și totuși această experiență se repetă în fiecare zi și conviețuiește alături de belșug și de risipă. Sunt mereu actuale cuvintele apostolului Iacob: „Ce folos, frații mei, dacă cineva spune că are credință, dar nu are fapte; oare poate credința să-l mântuiască? Dacă un frate sau o soră sunt lipsiți de îmbrăcăminte și de hrana de toate zilele și cineva dintre voi le-ar spune: „Mergeți în pace, încălziți-vă și săturați-vă”, dar nu le dați cele necesare pentru trup, ce folos? La fel și credința, dacă nu are fapte, este moartă în ea însăși” (2,14-17) pentru că este incapabilă să facă fapte, caritate, să iubească. Există mereu cineva căruia îi este foame și sete și are nevoie de mine. Nu pot să deleg pe nimeni altul. Acest sărac are nevoie de mine, de ajutorul meu, de cuvântul meu, de angajarea mea. Suntem cu toții implicați în asta.

Este și învățătura din acea pagină a Evangheliei în care Isus, văzând atâția oameni care îl urmau de mult timp, îi întreabă pe discipolii săi: „De unde vom cumpăra pâini ca aceștia să mănânce?” (In 6,5). Și discipolii răspund: „Este imposibil, este mai bine ca tu să le dai drumul…”. În schimb Isus le spune: „Nu. Dați-le voi înșivă să mănânce” (cf. Mc 14,16). Spune să-i aducă puținele pâini și pești pe care le aveau la ei, le binecuvântează, le frânge și le dă ca să fie împărțite tuturor. Este o lecție foarte importantă pentru noi. Ne spune că puținul pe care-l avem, dacă-l încredințăm în mâinile lui Isus și îl împărtășim cu credință, devine o bogăție supraabundentă.

Papa Benedict al XVI-lea, în enciclica Caritas in veritate, afirmă: „A da de mâncare celor înfometați (cf. Mt 25,35.37.42) este un imperativ etic pentru Biserica universală. […] Dreptul la alimentație, precum și cel la apă, au un rol important pentru dobândirea altor drepturi. […] De aceea, este necesar să se maturizeze o conștiință solidară care să considere alimentația și accesul la apă ca drepturi universale ale tuturor ființelor umane, fără deosebiri și fără discriminări” (nr. 27). Să nu uităm cuvintele lui Isus: „Eu sunt pâinea vieții” (In 6,35) și „Dacă îi este sete cuiva, să vină la mine” (In 7,37). Pentru noi toți cei care credem sunt o provocare aceste cuvinte, o provocare de a recunoaște că prin a da de mâncare celor înfometați și a da de băut celor însetați trece raportul nostru cu Dumnezeu, un Dumnezeu care a revelat în Isus fața sa de milostivire.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 19.10.2016
Publicarea pe acest sit: 19.10.2016
Etichete: , ,

Comments are closed