Audienţa generală de miercuri

Despre Psalmul 136
miercuri, 19 octombrie 2011

Iubiți frați și surori,

Astăzi aș vrea să meditez împreună cu voi un Psalm care rezumă toată istoria mântuirii despre care Vechiul Testament ne dă mărturie. E vorba de un mare imn de laudă care îl celebrează pe Domnul în multiplele, repetatele manifestări ale bunătății sale de-a lungul istoriei oamenilor; este Psalmul 136 – sau 135 după tradiția greco-latină.

Solemnă rugăciune de aducere de mulțumire, cunoscut ca „Marele Hallel”, acest Psalm este în mod tradițional cântat la sfârșitul cinei pascale ebraice și a fost probabil rugat și de Isus la ultimul Paște celebrat cu discipolii; de fapt, la el pare să facă aluzie adnotarea Evangheliștilor: „După ce au cântat imnul, au ieșit spre muntele Măslinilor” (cf. Mt 26,30; Mc 14,26). Orizontul laudei luminează astfel drumul greu al Golgotei. Întregul Psalm 136 se desfășoară în formă litanică, ritmat de repetiția antifonală „pentru că iubirea sa este pentru totdeauna”. De-a lungul compoziției sunt enumerate multele minuni ale lui Dumnezeu în istoria oamenilor și intervențiile sale continue în favoarea poporului său; și la fiecare proclamare a acțiunii mântuitoare a Domnului răspunde antifonul cu motivația fundamentală a laudei: iubirea veșnică a lui Dumnezeu, o iubire care, conform termenului ebraic folosit, implică fidelitate, milostivire, bunătate, har, duioșie. Acesta este motivul unificator al întregului Psalm, repetat în formă mereu egală, în timp ce se schimbă manifestările sale punctuale și paradigmatice: creația, eliberarea exodului, darul țării, ajutorul providențial și constant al Domnului față de poporul său și de orice creatură.

După o triplă invitație la aducere de mulțumire lui Dumnezeu cel suveran (v. 1-3), este celebrat Domnul ca Acela care face „fapte minunate” (v. 4), dintre care primul este creația: cerul, pământul, aștrii (v. 5-9). Lumea creată nu este un simplu scenariu asupra căruia se inserează acțiunea mântuitoare a lui Dumnezeu, ci este însuși începutul acelei acțiuni minunate. Cu creația Domnul se manifestă în toată bunătatea și frumusețea sa, se compromite cu viața, revelând o voință de bine din care provine orice altă acțiune de mântuire. Și în Psalmul nostru, răsunând primul capitol din Geneză, lumea creată este sintetizată în elementele sale principale, insistând îndeosebi asupra aștrilor, soarele, luna, stelele, creaturi magnifice care guvernează ziua și noaptea. Nu se vorbește aici despre crearea ființei umane, dar el este mereu prezent; soarele și luna sunt pentru el – pentru om – pentru a ritma timpul omului, punându-l în relație cu Creatorul mai ales prin indicarea timpurilor liturgice.

Și tocmai sărbătoarea Paștelui este evocată imediat după aceea, când, trecând la manifestarea lui Dumnezeu în istorie, se începe cum marele eveniment al eliberării din sclavia egipteană, al exodului, trasat în elementele sale cele mai semnificative: eliberarea din Egipt cu plaga primilor născuți egipteni, ieșirea din Egipt, trecerea Mării Roșii, drumul în deșert până la intrarea în țara promisă (v. 10-20). Suntem în momentul originar al istoriei lui Israel. Dumnezeu a intervenit cu putere pentru a duce poporul său la libertate; prin Moise, trimisul său, s-a impus în fața faraonului revelându-se în toată măreția sa și, în sfârșit, a doborât rezistența egiptenilor cu flagelul teribil al morții primilor născuți. Astfel Israelul poate să părăsească țara sclaviei, cu aurul asupritorilor săi (cf. Ex 12,35-36), „cu mâna ridicată” (Ex 14,8), sub semnul exultant al victoriei. Și la Marea Roșie Domnul acționează cu putere milostivă. În fața unui Israel înspăimântat la vederea egiptenilor care îl urmăresc, așa încât regretă că a părăsit Egiptul (cf. Ex 14,10-12), Dumnezeu, așa cum spune Psalmul nostru, „a despărțit în două Marea Roșie […] a făcut ca Israel să treacă prin mijlocul ei […] l-a aruncat pe faraon cu oștirea lui în Marea Roșie” (v. 13-15). Imaginea Mării Roșii „despărțită” în două pare să evoce ideea despre mare ca un mare monstru care este tăiat în două bucăți și astfel este făcut inofensiv. Puterea Domnului învinge periculozitatea forțelor naturii și ale celor militare folosite de oameni: marea, care părea să blocheze drumul poporului lui Dumnezeu, îl lasă pe Israel să treacă pe uscat și apoi se închide la loc asupra egiptenilor înecându-i. „Mâna puternică și brațul întins” al Domnului (cf. Dt 5,15; 7,19; 26,8) se arată astfel în toată forța lor mântuitoare: asupritorul nedrept a fost învins, înghițit de ape, în timp ce poporul lui Israel „trece prin mijloc” pentru a continua drumul său spre libertate.

La acest drum face acum referință Psalmul nostru amintind cu o frază foarte scurtă peregrinarea lungă a lui Israel spre țara promisă: „El a călăuzit poporul său prin pustiu, pentru că veșnică este îndurarea lui” (v. 16). Aceste puține cuvinte cuprind o experiență de patruzeci de ani, un timp decisiv pentru Israel care lăsându-se călăuzit de Domnul învață să trăiască din credință, în ascultarea și în docilitatea față de legea lui Dumnezeu. Sunt ani dificili, marcați de duritatea vieții din pustiu, dar și ani fericiți, de încredere în Domnul, de încredere filială; este timpul „tinereții”, așa cum îl definește profetul Ieremia vorbind Israelului, în numele Domnului, cu expresii pline de duioșie și de nostalgie: „Mi-am adus aminte de gingășia din anii tinereții tale, de iubirea din vremea logodnei tale, când m-ai urmat în pustiu, într-un pământ necultivat” (Ier 2,2). Domnul, ca păstorul din Psalmul 23 pe care l-am contemplat într-o cateheză, timp de patruzeci de ani a călăuzit poporul său, l-a educat și l-a iubit, conducându-l până la țara promisă, învingând și rezistențele și ostilitatea popoarelor dușmane care voiau să-i împiedice drumul de mântuire (cf. v. 17-20).

În desfășurarea „faptelor minunate” pe care le prezintă Psalmul nostru se ajunge astfel la momentul darului conclusiv, în împlinirea promisiunii divine făcută Părinților: „El a dat țara lor ca moștenire, pentru că veșnică este îndurarea lui! Ca moștenire slujitorului său Israel, pentru că veșnică este îndurarea lui!” (v. 21-22). În celebrarea iubirii veșnice a Domnului acum se comemorează darul țării, un dar pe care poporul trebuie să-l primească fără să o ia vreodată în stăpânire, trăind încontinuu într-o atitudine de primire recunoscătoare. Israelul primește teritoriul în care va locui ca o „moștenire”, un termen care desemnează în mod generic posesia unui bine primit de la altcineva, un drept de proprietate care, în mod specific, face referință la patrimoniul patern. Una din prerogativele lui Dumnezeu este de „a dărui”; și acum, la sfârșitul drumului exodului, Israelul, destinatar al darului, ca un fiu, intră în țara promisiunii realizate. S-a terminat timpul vagabondării, sub corturi, într-o viața marcată de lipsuri. Acum a început timpul fericit al stabilității, al bucuriei de a construi casele, de a planta viile, de a trăi în siguranță (cf. Dt 8,7-13). Dar este și timpul tentației idolatrice, al contaminării cu păgânii, al autosuficienței care face să uite Originea darului. De aceea Psalmistul menționează umilirea și pe dușmani, o realitate de moarte în care Domnul, încă o dată, se revelează ca Mântuitor: „Și-a adus aminte de noi când eram înjosiți, pentru că veșnică este îndurarea lui! El ne-a mântuit de asupritorii noștri, pentru că veșnică este îndurarea lui!” (v. 23-24).

În acest moment se naște întrebarea: cum putem face din acest Psalm o rugăciune a noastră, cum putem să ne apropriem, pentru rugăciunea noastră, acest Psalm? Important este cadrul Psalmului, la început și la sfârșit: este creația. Vom reveni asupra acestui punct: creația ca marele dar al lui Dumnezeu din care trăim, în care El se revelează în bunătatea și măreția sa. Deci, a considera creația ca dar al lui Dumnezeu este un punct comun pentru noi toți. Apoi urmează istoria mântuirii. Desigur că noi putem spune: această eliberare din Egipt, timpul din pustiu, intrarea în Țara Sfântă și apoi celelalte probleme, sunt foarte departe de noi, nu sunt istoria noastră. Dar trebuie să fim atenți la structura fundamentală a acestei rugăciuni. Structura fundamentală este că Israel își amintește de bunătatea Domnului. În această istorie există atâtea văi întunecate, există atâtea treceri de dificultate și de moarte, dar Israelul își amintește că Dumnezeu era bun și poate supraviețui în această vale întunecată, în această vale a morții, pentru că își amintește. Are amintirea bunătății Domnului, a puterii sale; milostivirea lui este valabilă în veci. Și acest lucru este important și pentru noi: a avea o amintire a bunătății Domnului. Amintirea devine forță a speranței. Amintirea ne spune: Dumnezeu există, Dumnezeu este bun, veșnică este îndurarea lui. Și astfel amintirea deschide, chiar și în întunericul dintr-o zi, dintr-un timp, drumul spre viitor: este lumină și stea care ne conduce. Și noi avem o amintire a binelui, a iubirii milostive, veșnice a lui Dumnezeu. Istoria Israelului este deja o amintire și pentru noi, cum Dumnezeu s-a arătat, și-a creat un popor al său. Apoi Dumnezeu s-a făcut om, unul dintre noi: a trăit cu noi, a suferit cu noi, a murit pentru noi. Rămâne cu noi în Sacrament și în Cuvânt. Este o istorie, o amintire a bunătății lui Dumnezeu care ne asigură bunătatea sa: iubirea sa este veșnică. Și apoi și în acești două mii de ani de istorie a Bisericii există mereu, din nou, bunătatea Domnului. După perioada întunecată a persecuției naziste și comuniste, Dumnezeu ne-a eliberat, a arătat că este bun, că are forță, că milostivirea sa este valabilă pentru totdeauna. Și, așa cum în istoria comună, colectivă, este prezentă această amintire a bunătății lui Dumnezeu, ne ajută, ne devine stea a speranței, tot așa și fiecare are istoria sa personală de mântuire și trebuie realmente să prețuim această istorie, să avem mereu prezentă amintirea lucrurilor mari pe care le-a făcut și în viața mea, pentru a avea încredere: milostivirea lui este veșnică. Și dacă astăzi sunt în noaptea întunecată, mâine El mă eliberează pentru că veșnică este îndurarea lui.

Să ne întoarcem la Psalm pentru că, la sfârșit, se întoarce la creație. Domnul – așa spune – „dă hrană oricărei făpturi, pentru că veșnică este îndurarea lui!” (v. 25). Rugăciunea Psalmului se încheie cu o invitație la laudă: „Lăudați-l pe Dumnezeul cerului, pentru că veșnică este îndurarea lui!”. Domnul este Tată bun și providențial, care dă moștenirea propriilor fii și marile lumini cerești, care intră în istoria oamenilor pentru a-i duce la mântuire pe toții fiii săi, este Dumnezeul care umple universul cu prezența sa de bine îngrijindu-se de viață și dăruind pâine. Puterea invizibilă a Creatorului și Domnului cântată în Psalm se revelează în mica vizibilitate a pâinii pe care ne-o dă, cu care ne face să trăim. Și astfel această pâine zilnică simbolizează și sintetizează iubirea lui Dumnezeu ca Tată și ne deschide la împlinirea neotestamentară, la acea „pâine a vieții”, Euharistia, care ne însoțește în existența noastră de credincioși, anticipând bucuria definitivă a ospățului mesianic în cer.

Frați și surori, lauda binecuvântătoare din Psalmul 136 ne-a făcut să reparcurgem etapele cel mai importante ale istoriei mântuirii, ajungând la misterul pascal, în care acțiunea mântuitoare a lui Dumnezeu ajunge la apogeul său. Cu bucurie recunoscătoare să-l celebrăm așadar pe Creatorul, Mântuitor și Tată fidel, care „atât de mult a iubit lumea încât l-a dat pe Fiul său unicul născut, pentru ca oricine crede în el să nu moară, ci să aibă viața veșnică” (In 3,16). La plinirea timpurilor, Fiul lui Dumnezeu se face om pentru a da viața, pentru mântuirea fiecăruia dintre noi, și se dăruiește ca pâine în misterul euharistic pentru a ne face să intrăm în alianța sa care ne face fii. La atât de mult ajunge bunătatea milostivă a lui Dumnezeu și sublimitatea „veșnicei sale îndurări”.

De aceea vreau să închei această cateheză însușindu-mi cuvintele pe care sfântul Ioan le scrie în Prima Scrisoare și pe care ar trebui să le avem mereu prezente în rugăciunea noastră: „Vedeți câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu. Și suntem” (1In 3,1). Mulțumesc.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 19.10.2011
Publicarea pe acest sit: 21.10.2011
Etichete: ,

Lasă un răspuns