Audienţa generală de miercuri

Sfântul Paul
Doctrina justificării: de la fapte la credință
miercuri, 19 noiembrie 2008

Iubiți frați și surori,

În drumul pe care-l facem sub conducerea sfântului Paul, vrem acum să ne oprim asupra unei teme care se află în centrul controverselor din secolul Reformei: chestiunea justificării. Cum devine drept omul în ochii lui Dumnezeu? Atunci când Paul l-a întâlnit pe Cel Înviat pe drumul Damascului era un om realizat: ireproșabil cât privește dreptatea care derivă din Lege (cf. Fil 3,6), îi depășea pe mulți de vârsta lui în respectarea prescrierilor mozaice și era zelos în susținerea tradițiilor părinților (cf. Gal 1,14). Iluminarea din Damasc i-a schimbat radical existența: a început să considere meritele, dobândite într-o carieră religioasă foarte integră, ca „gunoi” în fața sublimității cunoașterii lui Isus Cristos (cf. Fil 3,8). Scrisoarea către Filipeni ne oferă o mărturie emoționantă a trecerii lui Paul de la o dreptate întemeiată pe Lege și dobândită prin respectarea faptelor stabilite, la o dreptate bazată pe credința în Cristos: el a înțeles că tot ceea ce până atunci i s-a părut un câștig, în realitate în fața lui Dumnezeu era o pierdere și de a ceea a decis să-și parieze toată existența sa pe Isus Cristos (cf. Fil 3,7). Comoara ascunsă în ogor și mărgăritarul prețios pe care pentru a le obține trebuia investit tot restul nu mai erau faptele Legii, ci Isus Cristos, Domnul său.

Raportul dintre Paul și Cel Înviat a devenit așa de profund încât l-a făcut să susțină că Cristos nu mai era numai viața sa ci trăirea sa, până acolo încât pentru a putea ajunge la el chiar și moartea devenea un câștig (cf. Fil 1,21). Nu că ar disprețui viața, ci a înțeles că pentru el a trăi nu mai avea de acum alt scop și de aceea nu avea altă dorință decât să ajungă la Cristos, ca într-o competiție de atletism, pentru a rămâne mereu cu el: Cel Înviat devenise începutul și scopul existenței sale, motivul și ținta alergării sale. Numai preocuparea pentru maturizarea în credință a celor pe care i-a evanghelizat și grija față de toate Bisericile întemeiate de el (cf. 2Cor 11,28) îl făceau să încetinească alergarea spre unicul său Domn, pentru a-i aștepta pe discipoli, pentru ca împreună cu el să poată alerga spre țintă. Dacă în precedenta respectare a Legii nu avea nimic să-și reproșeze din punctul de vedere al integrității morale, odată ce a fost cucerit de Cristos prefera să nu rostească evaluări despre sine însuși (cf. 1Cor 4,3-4), ci se limita să-și propună să alerge pentru a-l cuceri pe cel de către care a fost cucerit (cf. Fil 3,12).

Tocmai datorită acestei experiențe personale a raportului cu Isus Cristos, Paul plasează de acum în centrul evangheliei sale o opoziție de neclintit între două parcursuri alternative către dreptate: unul construit pe faptele Legii, celălalt întemeiat pe harul credinței în Cristos. Alternativa între dreptatea prin faptele Legii și cea prin credința în Cristos devine astfel unul din motivele dominante care străbat scrisorile sale: „Noi suntem iudei din naștere, și nu păcătoși dintre păgâni. Știind că omul nu este justificat din faptele Legii, ci doar prin credința în Isus Cristos, am crezut și noi în Isus Cristos ca să fim justificați prin credința în Cristos, și nu prin faptele Legii, pentru că nimeni nu va fi justificat prin faptele Legii” (Gal 2,15-16). Iar creștinilor din Roma le reafirmă că „toți au păcătuit și sunt lipsiți de gloria lui Dumnezeu, dar sunt justificați în mod gratuit de harul lui, prin răscumpărarea în Cristos Isus” (Rom 3,23-24). Și adaugă: „Căci noi credem că omul este justificat prin credință, fără faptele Legii” (Rom 3,28). Luther a tradus la acest punct: „Justificat numai prin credință”. Voi reveni asupra acestui punct la sfârșitul catehezei. Mai întâi trebuie să clarificăm ce este această „Lege” de care suntem eliberați și ce sunt acele „fapte ale Legii” care nu justifică. Deja în comunitatea din Corint exista opinia care avea să revină apoi în mod sistematic în istorie; opinia consta în a considera că ar fi vorba de legea morală și că libertatea creștină ar consta deci în eliberarea de etică. Astfel la Corint circula expresia grecească „totul îmi este permis”. Este clar că această interpretare este greșită: libertatea creștină nu este libertinism, eliberarea despre care vorbește sfântul Paul nu este eliberare de la a face binele.

Dar ce înseamnă atunci Legea de care suntem eliberați și care nu mântuiește? Pentru sfântul Paul, ca pentru toți contemporanii săi, cuvântul Lege însemna Torah în totalitatea sa, adică cele cinci cărți ale lui Moise. Torah implica, în interpretarea fariseică, cea studiată și însușită de Paul, un ansamblu de comportamente care mergea de la nucleul etic până la normele rituale și cultuale care determinau în mod substanțial identitatea omului drept. Îndeosebi circumcizia, normele cu privire la mâncarea curată și în general la puritatea rituală, regulile cu privire la respectarea sâmbetei, etc. Comportamente care apar adesea și în dezbaterile dintre Isus și contemporanii săi. Toate aceste norme care exprimă o identitate socială, culturală și religioasă deveniseră deosebit de importante în timpul culturii eleniste, începând din secolul al III-lea d.C. Această cultură, care devenise cultura universală din acea vreme, și era o cultură aparent rațională, o cultură politeistă, aparent tolerantă, constituia o presiune puternică față de uniformitatea culturală și astfel amenința identitatea lui Israel, care din punct de vedere politic era constrâns să intre în această identitate comună a culturii eleniste cu respectiva pierdere a propriei identități, deci și pierdere a moștenirii prețioase a credinței părinților, a credinței în unicul Dumnezeu și în promisiunile lui Dumnezeu.

Împotriva acestei presiuni culturale, care amenința nu numai identitatea israelită, ci și credința în unicul Dumnezeu și în promisiunile sale, era necesară crearea uni zid de deosebire, a unui scut de apărare pentru a ocroti moștenirea prețioasă a credinței; acest zid consta tocmai în normele și prescrierile iudaice. Paul, care își însușise aceste norme chiar în funcția lor de apărare a darului lui Dumnezeu, a moștenirii credinței într-un singur Dumnezeu, a văzut amenințată această identitate de libertatea creștinilor: pentru aceasta îi persecuta. În momentul întâlnirii sale cu Cel Înviat a înțeles că odată cu învierea lui Cristos situația se schimbase radical. Cu Cristos, Dumnezeul lui Israel, unicul Dumnezeu adevărat, devenea Dumnezeul tuturor popoarelor. Zidul – așa spune el în Scrisoarea către Efeseni – dintre Israel și păgâni nu mai era necesar: Cristos e cel care ne ocrotește împotriva politeismului și a tuturor devierilor sale; Cristos ne unește cu și în unicul Dumnezeu; Cristos garantează adevărata noastră identitate în diversitatea culturilor. Zidul nu mai este necesar, identitatea noastră comună în diversitatea culturilor este Cristos, și el ne face drepți. A fi drept înseamnă pur și simplu a fi cu Cristos și în Cristos. Și acest lucru este suficient. Nu mai sunt necesare alte norme. De aceea expresia „sola fide” a lui Luther este adevărată, dacă nu se opune credinței carității, iubirii. Credința înseamnă a-l privi pe Cristos, a ne încredința lui Cristos, a ne alipi de Cristos, a ne conforma lui Cristos, vieții sale. Și forma, viața lui Cristos este iubirea; deci a crede înseamnă a ne conform lui Cristos și a intra în iubirea lui. De aceea, sfântul Paul în Scrisoarea către Galateni, în care a dezvoltat mai ales doctrina justificării, vorbește despre credința care acționează prin intermediul iubirii (cf. Gal 5,14).

Paul știe că în dubla iubire a lui Dumnezeu și a aproapelui este prezentă și împlinită toată Legea. Astfel, în comuniunea cu Cristos, în credința care creează iubirea, toată Legea este realizată. Devenim drepți intrând în comuniune cu Cristos care este iubirea. Vom vedea același lucru în evanghelia din duminica următoare, solemnitatea lui Cristos Rege. Este evanghelia judecătorului al cărui unic criteriu este iubirea. Ceea ce întreabă este numai asta: „Tu m-ai vizitat când eram bolnav? Când eram în închisoare? Tu mi-ai dat să mănânc atunci când mi-a fost foame, tu m-ai îmbrăcat atunci când am fost gol?”. Și astfel dreptatea se decide în caritate. Astfel, la sfârșitul acestei evanghelii, putem aproape să spunem: numai iubirea, numai caritatea. Dar nu există contradicție între această evanghelie și sfântul Paul. Este aceeași viziune, aceea conform căreia comuniunea cu Cristos, credința în Cristos creează caritatea. Și caritatea este realizare a comuniunii cu Cristos. Astfel, fiind uniți cu el suntem drepți și în nici un alt mod.

La sfârșit putem doar să-l rugăm pe Domnul ca să ne ajute să credem. Să credem realmente; a crede devine astfel viață, unitate cu Cristos, transformare a vieții noastre. Și astfel, transformați de iubirea sa, de iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui, putem fi realmente drepți în ochii lui Dumnezeu.

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 19.11.2008
Publicarea pe acest sit: 19.11.2008
Etichete: , ,

Lasă un răspuns