Audienţa generală de miercuri

Sfântul Ioan Eudes și formarea clerului
miercuri 19 august 2009

Iubiți frați și surori!

Astăzi este comemorarea liturgică a sfântului Ioan Eudes, apostol neobosit al devoțiunii față de sfintele inimi, a lui Isus și a Mariei, care a trăit în Franța în secolul al XVII-lea, un secol marcat de fenomene religioase opuse, dar și de grave probleme politice. Este timpul războiului de 30 de ani, care a devastat nu numai o mare parte din Europa Centrală, ci a devastat și sufletele. În timp ce se răspândea disprețul față de credința creștină din partea unor curente de gândire dominant în acea vreme, Duhul Sfânt provoca o reînnoire spirituală plină de fervoare, cu personalități de mare importanță ca De Bérulle, sfântul Vincențiu de Paoli, sfântul Alois M. Grignon de Montfort și sfântul Ioan Eudes. Această mare „școală franceză” de sfințenie a avut printre roadele sale și pe sfântul Ioan Maria Vianney. Printr-un plan misterios al Providenței, veneratul meu predecesor Pius al XI-lea i-a proclamat sfinți împreună, la 31 mai 1925, pe Ioan Eudes și pe parohul de Ars, oferind Bisericii și întregii lumi două exemple extraordinare de sfințenie sacerdotală.

În contextul Anului Sfintei Preoții, îmi place să mă opresc ca să subliniez zelul apostolic al sfântului Ioan Eudes, îndreptat în mod deosebit spre formarea clerului diecezan. Sfinții sunt adevărata interpretare a Sfintei Scripturi. Sfinții au verificat, în experiența vieții, adevărul Evangheliei; astfel ne introduc în cunoașterea și înțelegerea Evangheliei. Conciliul din Trento, în anul 1563, dăduse norme pentru înființarea seminariilor diecezane și pentru formarea preoților, deoarece Conciliul era foarte conștient că toată criza reformei era condiționată și de o insuficientă formare a preoților, care nu erau pregătiți pentru preoție în mod corect, intelectual și spiritual, în inimă și în suflet. Asta în anul 1563; dar de vreme ce aplicarea și realizarea normelor întârziau fie în Germania, fie în Franța, sfântul Ioan Eudes a văzut consecințele acestei lipse. Mișcat de conștiința clară a necesității grave de ajutor spiritual, în care se aflau sufletele tocmai și din cauza necorespunderii unei mari părți din cler, sfântul, care era un paroh, a instituit o congregație dedicată în mod specific formării preoților. În orașul universitar Caen a întemeiat primul său seminar, experiență deosebit de apreciată, care foarte repede s-a răspândit în alte dieceze. Drumul de sfințenie, parcurs de el și propus discipolilor săi, avea ca fundament o încredere solidă în iubirea pe care Dumnezeu a revelat-o omenirii în inima sacerdotală a lui Cristos și în inima maternă a Mariei. În acel timp de cruzime, de pierdere a interiorității, el s-a adresat inimii, pentru a spune inimii un cuvânt din Psalmi foarte bine interpretat de sfântul Augustin. Voia să cheme persoanele, pe bărbați și mai ales pe viitorii preoți la inimă, arătând inima sacerdotală a lui Cristos și inima maternă a Mariei. Fiecare preot trebuie să fie martor și apostol al acestei iubiri a inimii lui Cristos și a Mariei. Și aici ajungem la timpul nostru.

Și astăzi se simte necesitatea ca preoții să dea mărturie despre infinita milostivire a lui Dumnezeu cu o viață în întregime „cucerită” de Cristos și să învețe asta încă din anii pregătirii lor în seminarii. Papa Ioan Paul al II-lea, după Sinodul din anul 1990, a promulgat Exortația apostolică Pastores dabo vobis în care reia și actualizează normele Conciliului din Trento și subliniază mai ales continuitatea necesară între momentul inițial și cel permanent al formării; acest lucru pentru el, pentru noi este un adevărat punct de plecare pentru o autentică reformă a vieții și a apostolatului preoților, și este și punctul crucial pentru ca „noua evanghelizare” să nu fie pur și simplu numai nu slogan atrăgător, ci să se traducă în realitate. Fundamentele puse în formarea seminarială constituie acel „humus spirituale” de neînlocuit în care „îl învățăm pe Cristos”, lăsându-ne progresiv configurați lui, unicul Mare Preot și Bun Păstor. De aceea, timpul Seminarului trebuie trăit ca actualizare a momentului în care Domnul Isus, după ce i-a chemat pe apostoli și înainte de a-i trimite ca să predice, le cere să rămână cu el (cf. Mc 3,14). Atunci când sfântul Marcu relatează chemarea celor doisprezece apostoli, ne spune că Isus avea un scop dublu: primul era ca să rămână cu el, al doilea ca să fie trimiși să predice. Dar mergând mereu cu el, realmente îl vestesc pe Cristos și duc lumii realitatea Evangheliei.

În timpul acestui An al Sfintei Preoții vă invit să vă rugați, iubiți frați și surori, pentru preoți și pentru cei care se pregătesc să primească darul extraordinar al Preoției ministeriale. Tuturor le adresez, și așa închei, îndemnul sfântului Ioan Eudes, care le spune astfel preoților: „Dăruiți-vă lui Isus, pentru a intra în imensitatea inimii sale mari, care conține inima sfintei sale Mame și a tuturor sfinților, și pentru a vă pierde în acest abis de iubire, de caritate, de milostivire, de umilință, de curăție, de răbdare, de supunere și de sfințenie” (Coeur admirable, III, 2).

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; Ercis.ro
Publicarea în original: 19.08.2009
Publicarea pe acest sit: 20.08.2009
Etichete: , ,

Lasă un răspuns