Audiența generală de miercuri

Speranța creștină – 37.
Fericiți morții care mor în Domnul
miercuri, 18 octombrie 2017

Iubiți frați și surori, bună ziua!

Astăzi aș vrea să confrunt speranța creștină cu realitatea morții, o realitate pe care civilizația noastră modernă tinde tot mai mult s-o șteargă. Astfel, când vine moartea, pentru cel care este aproape de noi sau pentru noi înșine, ne găsim nepregătiți, lipsiți și de un „alfabet” potrivit pentru a schița cuvinte de sens în jurul misterului său, care oricum rămâne. Și totuși primele semne de civilizație umană au trecut tocmai prin această enigmă. Am putea spune că omul s-a născut cu cultul morților.

Alte civilizații, înainte de a noastră, au avut curajul s-o privească în față. Era un eveniment relatat de vechile generații noilor generații, ca o realitate inevitabilă care-l obliga pe om să trăiască pentru ceva absolut. Spune psalmul 90: „Învață-ne să numărăm zilele noastre ca să dobândim o inimă înțeleaptă” (v. 12). A număra propriile zile face în așa fel încât inima să devină înțeleaptă! Cuvinte care ne duc la un realism sănătos, alungând delirul de atotputernicie. Ce suntem noi? Suntem „aproape un nimic”, spune un alt psalm (cf. 88,48); zilele noastre se scurg repede: chiar dacă am trăi și o sută de ani, la sfârșit ni se va părea că totul a fost o suflare. De atâtea ori eu am ascultat bătrâni spunând: „Viața mi-a trecut ca o suflare…”.

Astfel moartea lasă să se vadă viața noastră. Ne face să descoperim că faptele noastre de orgoliu, de mânie și de ură erau deșertăciune: pură deșertăciune. Ne dăm seama cu regret că n-am iubit suficient și că n-am căutat ceea ce era esențial. Și, dimpotrivă, vedem ceea ce am semănat cu adevărat bun: afectele pentru care ne-am sacrificat și care acum ne țin mâna.

Isus a luminat misterul morții noastre. Cu comportamentul său, ne autorizează să ne simțim îndurerați când o persoană dragă pleacă. El s-a tulburat „profund” în fața mormântului prietenului Lazăr, și „a izbucnit în plâns” (In 11,35). În această atitudine a sa, îl simțim pe Isus foarte aproape, fratele nostru. El a plâns pentru prietenul său Lazăr.

Și atunci îl roagă pe Tatăl, izvorul vieții, și îi poruncește lui Lazăr să iasă din mormânt. Și așa se întâmplă. Speranța creștină se inspiră din această atitudine pe care o asumă Isus împotriva morții umane: dacă ea este prezentă în creație, ea este însă leziune care desfigurează planul de iubire al lui Dumnezeu și Mântuitorul vrea să ne vindece de ea.

În altă parte evangheliile relatează despre un tată care are fiica foarte bolnavă și se adresează cu credință lui Isus pentru ca s-o salveze (cf. Mc 5,21-24.35-43). Și nu există figură mai emoționantă decât aceea a unui tată sau a unei mame cu un copil bolnav. Și imediat Isus pornește la drum cu acel om, care se numea Iair. La un moment dat vine cineva din casa lui Iair și îi spune că fetița a murit și nu mai este nevoie să-l deranjeze pe Învățătorul. Dar Isus îi spune lui Iair: „Nu te teme, crede numai!” (Mc 5,36). Isus știe că acel om este ispitit să reacționeze cu mânie și disperare, pentru că a murit fetița, și îi recomandă să păstreze mica flacără care este aprinsă în inima sa: credința. „Nu te teme, crede numai!”. „Nu-ți fie frică, tu continuă numai să ții aprinsă acea flacără!”. Și apoi, ajunși acasă, o va trezi pe fetiță din moarte și o va reda vie celor dragi ai săi.

Isus ne pune pe această „creastă” a credinței. Martei care plânge pentru moartea fratelui Lazăr îi opune lumina unei dogme: „Eu sunt învierea și viața; cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; și oricine trăiește și crede în mine, nu va muri în veci. Crezi tu aceasta?” (In 11,25-26). Este ceea ce Isus repetă fiecăruia dintre noi, ori de câte ori moartea vine să smulgă țesutul vieții și al afectelor. Toată existența noastră se joacă aici, între versantul credinței și prăpastia fricii. Spune Isus: „Eu nu sunt moartea, eu sunt învierea și viața, crezi tu aceasta? Crezi tu aceasta?”. Noi, care suntem astăzi aici în Piață, credem aceasta?

Suntem cu toții mici și lipsiți de apărare în fața misterului morții. Însă, ce har dacă în acel moment păstrăm în inimă flacăra mică a credinței! Isus ne va lua de mână, așa cum a luat-o de mână pe fiica lui Iair, și va repeta încă o dată: „Talita kum”, „Fetiță, îți spun scoală-te!” (Mc 5,41). Ne va spune asta nouă, fiecăruia dintre noi: „Scoală-te, învie!”. Eu vă invit, acum, să închideți ochii și să vă gândiți la acel moment: al morții noastre. Fiecare dintre noi să se gândească la propria moarte și să-și imagineze acel moment care se va petrece, când Isus ne va lua de mână și ne va spune: „Vino, vino cu mine, scoală-te”. Acolo se va termina speranța și va fi realitatea, realitatea vieții. Gândiți-vă bine: Isus însuși va veni la fiecare dintre noi și ne va lua de mână, cu duioșia sa, blândețea sa, iubirea sa. Și fiecare să repete în inima sa cuvântul lui Isus: „Scoală-te, vino! Scoală-te, vino! Scoală-te, învie!”.

Aceasta este speranța noastră în fața morții. Pentru cel care crede, este o poartă care se deschide larg complet; pentru cel care se îndoiește este fir de lumină care trece printr-o crăpătură care nu s-a închis chiar de tot. Dar pentru noi toți va fi un har, atunci când această lumină, a întâlnirii cu Isus, ne va lumina.

* * *

APEL

Doresc să exprim durerea mea pentru măcelul petrecut în urmă cu câteva zile la Mogadiscio, Somalia, care a provocat peste trei sute de morți, între care unii copii. Acest act terorist merită cea mai fermă deplorare, și pentru că se năpustește asupra unei populații deja atât de încercate. Mă rog pentru răposați și pentru cei răniți, pentru rudele lor și pentru tot poporul din Somalia. Implor convertirea celor violenți și încurajez pe cei care, cu dificultăți enorme, muncesc pentru pacea în acea țară chinuită.

Autor: Papa Francisc
Traducător: pr. Mihai Pătrașcu
Copyright: Libreria Editrice Vaticana; ITRC.ro
Publicarea în original: 18.10.2017
Publicarea pe acest sit: 18.10.2017
Etichete: ,

Comments are closed